Johannes Jürgenson - Noua Medicina Germanica (Partea I)

[…]    Până acum această carte s-a ocupat preponderent cu analiza metodelor prin care nişte idei complet lipsite de sens ne sunt vândute drept „ştiinţă”. Aceasta poate elibera oamenii de o serie de frici (ceea ce şi intenţionez), lasă însă în urma ei o anumită dezorientare. Pe ce anume atunci ne mai putem baza, după ce ne putem orienta? Dacă şi cei care practică metode alternative nu sunt mai „buni“ decât alopaţii? Ce este de făcut mai departe?

   Mulţi ani am căutat să aflu eu însuşi răspuns la aceste întrebări. Am verificat şi încercat multe dintre ideile alternative, încercând să despart grâul de neghină. Multe dintre ideile alternative nu făceau nici ele faţă unei examinări serioase. Printre „alternative“ se află la fel de multe prostii superficiale ca şi în universităţi.

   Şi totuşi, în grămada de „nisip” poţi găsi uneori mici seminţe de aur. Una dintre aceste „grăunţe de aur“ din marea de nisip este „Noua medicină germanică“, descoperită de doctorul Ryke Geerd Hamer. Este vorba despre un sistem care (fără exagerare) este unic în istoria medicinei de până acum, deoarece îndeplineşte toate criteriile metodei ştiinţifice: verificare (falsificabilitate), previziune şireproductibilitate. 

   Până acum medicina era obişnuită să înveţe „din experienţă“, deci din încercări şi erori. Medicina este, chiar dacă medicii nu o recunosc cu plăcere, o „metodă de vindecare prin experienţă”; se lucrează cu diagnostice prezumtive. Acest sistem este onorabil, atâta vreme cât nu se înţelege ce se află dincolo de el, dar are marele dezavantaj că toate „regulile” sistemului au doar o valoare de probabilitate, la care în permanenţă apar excepţii. Prin aceasta, evoluţia bolii se poate doar „presupune“, fără a avea certitudinea că pacientul va fi ajutat optimal. Prin descoperirea celor mai importante legi biologice,Noua Medicină Germanică reuşeşte tocmai acest lucru: o anticipare a evoluţiei bolii, fără excepţii de la regulă. Acest lucru nu este doar teorie goală sau iluzie, ci a fost confirmat practic prin mii de cazuri concrete. 

   Dar înainte de a analiza mai concret conceptele Noii Medicine, vreau să fac un scurt sumar al evenimentelor care au dus la descoperirea Noii Medicine Germanice şi care sunt strâns legate de destinul doctorului Hamer şi al familiei sale.

Tragicul destin al lui Dirk Hamer

    Se spune că cele mai ciudate poveşti le scrie viaţa însăşi, unele dintre ele părând atât de absurde încât nu pot fi inventate. Povestea „Noii Medicine” este o poveste de acest gen. Deoarece însă ne ocupăm aici de medicină, şi nu de un scenariu pentru Hollywood, ne vom limita la un rezumat al celor mai importante elemente, aşa cum le-am aflat din presă, din cărţile doctorului Hamer, precum şi de la doctorul Hamer personal.

   Dr. Ryke Geerd Hamer s-a născut în 1935, în Friesland (nord-estul Germaniei). A studiat medicina, fizica şi teologia şi la vârsta de 26 de ani a primit licenţa de medic (cel mai tânăr absolvent de Medicină din Germania pe atunci). În 1972 a devenit medic specialist pentru medicină internă. A inventat diverse aparate medicale, pentru care a primit şi patente, cum ar fi de exemplu bisturiul Hamer, care este de 20 de ori mai ascuţit decât o lamă de bărbierit, un fierăstrău special pentru oase, un aparat pentru analiza sângelui transcutan (fără să rănească pielea) precum şi un fotoliu de masaj care se adapta automat la forma corpului.

   Împreună cu soţia sa, şi ea tot medic, şi cu cei 4 copii ai lor, au trăit o vreme în Roma, o familie absolut normală până la tragedia din august 1978: Fiica Birgit şi fratele acesteia Dirk îşi petreceau vacanţa împreună cu nişte prieteni pe un vas. Dormeau pe vas în portul corsican Cavallo. În timpul nopţii, în apropierea vasului lor a izbucnit o ceartă care a degenerat până la focuri de armă. Glonţul unei carabine de război (calibrul 30 MI, cu care se doboară şi un elefant!) şi-a greşit ţinta, străpungând în schimb peretele vasului unde dormea Dirk, nimerindu-l pe acesta în somn. Dirk a fost foarte grav rănit şi a avut sângerări interne masive. A fost transportat la Marsilia şi mai târziu la Heidelberg. Totul în zadar: după o agonie de aproape 4 luni şi după 19 operaţii (printre altele amputarea piciorului drept), Dirk a decedat în braţele tatălui său.

TITLURI:
In 1978 a fost ucis Dirk Hamer. Abia 13 ani mai tarziu, faptasul a fost judecat.
Printul Victor Emanuel a avut doar priviri dispretuitoare pentru tatal indurerat. 

   Evident, familia Hamer a cerut pedepsirea făptaşului, care depusese şi o mărturie scrisă. Doar că la pedepsire nu s-a mai ajuns, căci făptaşul nu era un oarecare, ci prinţul moştenitor italian Vittorio Emanuele de Savoya. După ce regele Umberto fusese îndepărtat de pe tronul Italiei printr-un referendum naţional în 1946, familia regală nu mai avea dreptul de a locui în Italia, trebuind să trăiască în exil. Prinţul beneficia de excelente relaţii în cele mai înalte cercuri regale şi guvernamentale, nu numai din Europa. Timp de 15 ani fusese prieten apropiat al şahului Persiei, căruia îi livra arme, aşa cum livra arme şi în Kuwait şi Emiratele Arabe Unite. Prinţul era deci traficant de arme şi iubea armele, unui jurnalist francez îi arătase deja enorma colecţie de arme din vila sa din Geneva [Gérard Persian, material apărut de asemenea şi în ziarul german „Bild am Sonntag” din 10.09.1978]. 

Completare dr. Hamer:
"Prinţul semnase iniţial o mărturie şi se încheiase un contract care stipula o rentă viageră pentru Dirk. Contractul îl semnaserăm toţi trei, Dirk, mama sa şi eu. În contract se stipula că familia regală urma săpreia toate cheltuielile de spitalizare şi şedere în Germania ale familiei Hamer, precum şi să ofere mai întâi o rentă pauşală, de 1 milion de dolari, din care urma să se calculeze o rentă lunară pentru Dirk, despre care la acel moment nu se ştia dacă nu cumva va rămâne handicapat pentru toată viaţa.
Însă Dirk a fost înşelat în modul cel mai criminal cu putinţă de către familia regală. Avocatul lui Dirk, Deumas, care îi fusese pus la dispoziţie de către consulatul german din Marsilia, a schimbat brusc fronturile şi a făcut să dispară mărturia semnată şi notarizată a prinţului, precum şi documentele de renta viageră."
"Dirk a murit fără ca noi să mai vedem acele contracte şi fără ca vreo plată să fi fost făcută. Familia de Savoya s-a folosit însă de documente, pentru a face declaraţii mincinoase în presa de atunci cum că ar fi plătit despăgubiri în valoare de milioane! Citat din Süddeutsche Zeitung din 11 decembrie 1978: <Purtătorii de cuvânt ai casei regale de Savoya răspândisera imediat după moartea lui Dirk Hamer zvonul că familia mortului ar fi primit o despăgubire în valoare de 700 de milioane de lire [1,7 milioane marci]. Părinţii lui Dirk Hamer corectează aceste zvonuri, declarând că până acum familia regală nu a achitat decât facturile medicale.>"
Revista STERN scria pe 31 octombrie 1979: < Scandal juridic! - Toţi cei implicaţi sunt cumpăraţi! De peste un an de zile, un student german a fost rănit de moarte, dar un proces împotriva acuzatului, prinţul Vittorio Emanuele de Savoya, nici vorbă să înceapă.> "Am fost dat în judecată de către avocatul familiei prinţului, Gaub (prieten personal al lui Franz Joseph Strauss), pentru jigniri aduse prinţului. Familia Hamer a fost hăituită, ameninţată şi terorizată de diferiţi avocaţi, poliţişti, detectivi şi servicii secrete, aşa cum rezultă din dosarul de peste 600 de pagini al procuraturii din Koblenz. Am fost reprezentat în acea perioadă de CINCI avocaţi diferiţi, patru dintre ei au renunţat să mă mai reprezinte după ce intraseră în posesia dosarului de la Koblenz. Niciunul din avocaţii aceia nu m-au înştiinţat măcar că eram dat şi în urmărire la Interpol!
Acest dosar a intrat într-un final abia în 1987 în posesia mea direct de la judecătorul Pape de la tribunalul din Uelzen, unde m-am dus de data asta personal. Astfel, procesul pentru jigniri a fost închis, iar la scurt timp după aceea au murit în condiţii suspecte mai întâi fiul judecătorului Pape şi apoi şi judecătorul!
   În 1991, când s-a încercat psihiatrizarea mea, iar prof. dr. dr. Bresser a refuzat în plin tribunal să mădeclare "nebun", aşa cum îi solicitase judecătorul Schlüter cu o seară înainte, judecătorul s-a răstit la prof. Bresser "Na bine, atunci nu!"... Câteva săptămâni mai târziu murea şi profesorul Bresser. 

    Cele mai bune legături le avea prinţul de Savoya în calitatea lui de maestru al lojei masone P2 din Italia, o organizaţie de tip mafiot care are ramificaţii până în cele mai înalte posturi guvernamentale şi asupra căreia planează suspiciunea că au organizat mai multe atentate (Milano 1969: 16 morţi, Bologna 1974: 12 morţi, Gara din Bologna 1980: 85 de morţi). De asemenea, această frăţie de tip mafiot este implicată în asasinarea Papei Ioan Paul I [David A. Yallop: „In numele lui Dumnezeu” (Ed. Knaur)]. Un membru al lojei cu numărul 1816 a făcut chiar o carieră remarcabilă: Silvio Berlusconi, membru din data de 26.01.1978; în 1978 a început – întâmplător??- şi ascensiunea lui în mass media].

   Ca atare, familia Hamer avea de a face cu un adversari foarte influenţi şi periculoşi. Astfel, nu trebuie să ne mire că după fapta comisă de prinţul Vittorio s-au petrecut o serie de lucruri foarte „ciudate”:

- vasul „Mapagia“, în care fusese împuşcat Dirk, a dispărut fără urmă chiar de a doua zi ,cu permisiunea autorităţilor corsicane, fără a mai fi găsit vreodată (!);
- glonţul scos din corpul lui Dirk nu a fost analizat la poliţie, nici în Corsica şi nici în Germania, asta ca urmare a insistenţelor unor foarte înalte personaje politice germane;
- arma faptei, care era proprietatea prinţului, a dispărut în august 1983 din sediul poliţiei din Ajaccio (!). Dispariţia ei a fost „observată” de către procuratură abia în 1987. După alţi trei ani, a apărut în locul ei o altă carabină de acelaşi tip (!);
- cu câteva zile înainte de decesul lui Dirk în Heidelberg, prinţul a primit de la vărul lui, regele Baudouin al Belgiei, un paşaport diplomatic cu care a plecat în Mexic. Paşaportul original îi fusese reţinut de către tribunal, deci prinţul nu mai avea voie să călătorească;
- procuratura din Bastia a confirmat agenţiei de ştiri italiene ANSA că cercetările au fost chiar din prima zi obstrucţionate şi corupte de ajutoarele, prietenii şi mituiţii „mafiei regale“ europene [ANSA, 2.3.1983]. Presa italiană s-a arătat atât de indignată pe tema scandalului, încât întoarcerea casei regale în Italia, care fusese discutată anterior, a devenit practic şi definitiv imposibilă. Fostul rege Umberto s-a resemnat şi l-a dezmoştenit pe prinţ, murind 10 zile mai târziu.

   În martie 1979, dr. Hamer avusese deja două operaţii şi - mai ales după ce fusese diagnosticat şi cu tuberculoză peritoneală - i se mai dăduseră 1% sanse de supravieţuire. Dr. Hamer a relatat că avea pe atunci toată burta umflată de la ascită cu puroi, i se spunea că organismul lui ar fi fost plin de metastaze.  
   Ca mesager al familiei regale, pe dr. Hamer l-a vizitat atunci redactorul-şef al unei mari reviste ilustrate germane, domnul Pütz Siedel. El a ameninţat în numele prinţului că dacă familia Hamer va continua să-l urmărească pe prinţ, vor fi izgoniţi din Roma şi vor fi ruinaţi financiar, renumele doctorului Hamer va fi distrus şi eventual i se va putea înscena şi un accident. Având în vedere că toatălumea presupunea atunci că dr. Hamer urma să moară curând, i s-a pus în vedere să renunţe la orice fel de urmărire legală, să-şi economisească banii pentru a lăsa ceva moştenire familiei. Hamer a refuzat.

   În afară de uciderea doctorului Hamer, toate celelalte ameninţări au şi fost puse în practică, inclusiv ruina financiară. Au existat de atunci mai multe atentate la viaţa doctorului Hamer, dar din fericire toate au dat greş. 

   Soţia doctorului Hamer, Sigrid, nu si-a mai revenit niciodată după moartea fiului ei şi a decedat în 1985, demoralizată de teroarea neîntreruptă exercitată de Casa de Savoya asupra familiei ei. Abia după 13 ani, în 1991, prinţul a fost acuzat într-un final în faţa unui tribunal din Paris şi condamnat la 6 luni cu suspendare pentru „port ilegal de armă“. (Ce ironie, pentru un traficant internaţional de arme!)

Completare dr. Hamer:
"Când fiul meu, Dirk, murea în braţele mele pe 7 decembrie 1978 - căci doar atunci infractorul şi chirurgul-şef Linder mi-a acordat din nou permisiunea să fiu lângă el (de 3 săptămâni mi se interzisese sămai intru în clinică!!), am plâns ca un copil în braţele unui profesor suedez de urologie, prof. Röhl (care lucra pentru Linder). Cel mai groaznic lucru din lume, cea mai disperată situaţie posibilă este sa-ţi moarăcopilul, iar asta chiar în mijlocul unei întregi echipe duşmănoase şi corupte de doctori şi asistente. Familia mea era în Roma, eu eram singur acolo.
În timp ce eu îmi jeleam fiul, prof. Röhl mi-a mărturisit (şi el cu lacrimi în ochi) că îi este groaznic de ruşine şi nu-şi poate ierta complicitatea, fiindcă auzise cu urechile lui cum avocaţii familiei de Savoya (care şi telefonau zilnic de câteva ori cu Linder) îi dădusera lui Linder indicaţia mai mult sau mai puţin directă de a pune capăt suferinţelor lui Dirk, asta fiind pentru ei cea mai convenabilă soluţie. Asta fusese înainte ca mie să mi se interzică să mai pun piciorul în clinică, după care Linder începuse să-i prescrie lui Dirk morfină, cu care practic l-a băgat în mormânt la ordinul familiei prinţului. Ucigaşul a reuşit astfel să-l omoare a doua oară pe Dirk, prin intermediul chirurgului Linder."
"La peste 30 de ani de la uciderea lui Dirk, a fost făcută publică de către autorităţile italiene o înregistrare din perioada de încarcerare a prinţului, în care Emanuel de Savoya mărturisea -râzând!!- că într-adevăr el îl ucisese pe Dirk Hamer şi că reuşise să "fenteze" întreaga justiţie."

Avem intr-un final un ucigas pentru moartea lui Dirk. Dupa 30 de ani.
Fiul regelui se laudase in fata unui alt prizonier
cu uciderea germanului Dirk Hamer.

Descoperirea

   Cam atât, pe scurt, despre desfăşurarea tragicelor evenimente. Descoperirea medicală a început o dată cu declanşarea cancerului la dr. Hamer. El intuia că îmbolnăvirea sa avea de a face cu tragica moarte a fiului său, deoarece până la acel moment avusese o sănătate de invidiat.

   Ca medic şef într-o clinică oncologică afiliată Universităţii din München, dr. Hamer a început să-i întrebe pe pacienţi despre evenimentele din viaţa lor care precedaseră la ei apariţia bolii. Şi într-adevăr,toţi pacienţii suferiseră câte un şoc conflictual grav, chiar dacă nu atât de tragic precum al doctorului Hamer. Pe data de 4 octombrie 1981, dr. Hamer şi-a anunţat pentru prima oară descoperirile atât la televiziunea bavareză cât şi la cea italiană. 

   Clinica unde lucra i-a cerut să retracteze tot, iar când Hamer a refuzat, şi-a pierdut postul de şef de secţie la clinică. De atunci se încearcă în permanenţă trecerea sub tăcere, ignorarea sau discreditarea teoriilor doctorului Hamer, deşi „Noua Medicină“ a fost între timp confirmată la peste 30.000 de pacienţi  şi nu a putut fi infirmată ştiinţific nici măcar o singură dată.

Cele cinci legi biologice

    Dar ce a descoperit oare dr. Hamer atât de revoluţionar, încât a fost timp de peste 30 de ani urmărit de „mafia cancerului“? Până atunci se credea că apariţia cancerului ar fi fost o „greşeală“ în organism, un fel de „amoc sinucigaş al celulelor tumorale” - se vedea distrugerea lăsată de cancer, dar nu se înţelegea de ce unii mureau de cancer în timp ce alţii se însănătoşeau, chiar şi fără terapie. Îi spuneau „remisie spontană“ sau „miracol”, fără însă a pricepe sensul celor întâmplate. 
   Ei bine, dr. Hamer a descoperit că apariţia cancerului este un fenomen logic şi cu sens, un „program special al naturii“, care intră în acţiune acolo unde funcţia vitală normală este dereglată, atât la oameni cât şi la animale. Scopul cancerului este întotdeauna restabilirea capacităţii totale de funcţionare a organismului, ceea ce în caz de succes se soldează cu vindecarea practic de la sine a pacientului (deşi pot apărea complicaţii, dar acestea se desfăşoară conform anumitor reguli). Acest proces este în întregime controlat de creier, lucru care se poate observa şi înţelege cu ajutorul tomografiilor computerizate.

1. „Regula de fier“ a cancerului

    „Regula de fier a cancerului” este prima dintre cele cinci legi biologice identificate de dr. Hamer. În esenţă, această lege spune că fiecare tip de cancer este declanşat de către psihic, şi anume printr-un „şoc conflictual“ care îl prinde pe om pe „picior greşit“. Nu orice conflict declanşează automat un cancer (altfel am avea toţi cancer), ci numai -după cum îl denumeşte Hamer- un „şoc conflictual brusc, foarte puternic, grav, acut-dramatic şi trăit în izolare“. Un astfel de „şoc conflictual“ a fost numit de către dr. Hamer sindromul DHS (Dirk-Hamer-Syndrom, în amintirea fiului său). Pentru o altă persoană, evenimentul declanşator poate să nu fie ceva din cale afară de grav, dar important este doar cum percepe şi trăieşte pacientul acel eveniment, iar aceasta depinde de caracterul persoanei, fiind la fiecare om altfel.

   Cancerul se declanşează aşadar concomitent cu „şocul conflictual“, pe trei planuri: psihicul, creierul şi organul corespondent (care aparţine zonei din creier implicate în conflict). Evoluţia ulterioară a bolii are loc de asemenea conform unor legi clare, paralel şi concomitent pe cele trei planuri. Natura şocului conflictului (conţinutul său psihologic) decide care parte din creier este afectată şi care organ sau ţesut se va îmbolnăvi.

   Locul din creier unde se manifestă impactul „şocului conflictual“ poate fi văzut foarte clar pe o tomografie cerebrală (CT), un fel de radiografie „feliată” a creierului (ideal fără substanţă de contrast). În imagini se pot vedea la locul afectat de conflict nişte cercuri concentrice (ca o ţintă de tir), pe care radiologii le considerau înainte „artefacte” (greşeli ale aparaturii tehnice) şi cărora nu le dădeau nici o importanţă. Într-o scrisoare a firmei Siemens către dr. Hamer, specialiştii firmei au confirmat că aceste cercuri concentrice nu erau create de aparatele lor şi deci sunt reale. Medicii alopaţi au denumit ironic aceste cercuri „focare Hamer”, iar dr. Hamer a păstrat termenul.

   Au mai existat şi alţi medici care au văzut corelaţia fatală dintre un „şoc conflictual” şi apariţia ulterioară a cancerului, însă nu au făcut cercetări intense în această direcţie. În revista „Spiegel” nr. 27 din 1987 se poate citi: „Ginecologul Werner Heyde a consemnat nişte crize sufleteşti cu simptomatologie parţial dramatică, parţial reprimată, la pacientele lui care sufereau de diverse tumori. Şocul se răsfrânge cel mai puternic atunci când diagnosticul loveşte ca un fulger în viaţa pacientului”.

2. Cele două faze ale bolii

   Cea de a doua lege biologică identificată de Hamer este deja de una singură atât de valoroasă, încât ar merita doar ea un premiu Nobel: orice boală (nu numai cancerul) constă din două faze complet diferite, dar care întotdeauna apar împreună. 

   Aşa-numitul „sistem nervos vegetativ”, care controlează şi coordonează toate funcţiile vitale, este alcătuit din doi poli opuşi: sistemul simpatic, responsabil cu activitatea, şi sistemul parasimpatic, responsabil cu odihna şi digestia. La oamenii sănătoşi cele două sisteme alternează o dată cu ritmul zi/noapte. 

   Dacă o persoană suferă un DHS („şoc conflictual“), atunci sistemul nervos se „blochează“ pe stress permanent: pacientul rămâne blocat în simpaticotonie. Astfel de persoane suferă de tulburări de somn, lipsă de apetit, slăbesc şi au în general mâinile reci, deoarece faza vagotonă de regenerare este prea scurtă sau lipseşte complet. În această fază, marea majoritate a oamenilor se simt stresaţi, dar nu bolnavi. Dacă însă conflictul nu poate fi rezolvat, pacientul în cele din urmă moare de epuizare celulară (caşexie).

   Dacă este dezamorsat conflictul, atunci organismul comută imediat pe parasimpatic (vagotonie), cu tot ce ţine de această stare: oboseală, epuizare, poftă de mâncare cu luare în greutate, mâini calde, eventual transpiraţie nocturnă şi/sau aşa-zisele „boli infecţioase”. Pacientul se simte acum într-adevăr bolnav şi de regulă are dureri. „Focarele Hamer“ din creier stochează lichid, devin edematoase şi încep să se vindece. Acum devin mai clar vizibile în CT şi sunt adesea fals interpretate ca tumori cerebrale, iar dacă pacientul are ghinion, va fi operat complet inutil. 

   Deoarece medicina alopată admite singură că după naştere neuronii nu se mai înmulţesc, nu au cum să existe aşa-numitele „tumori cerebrale”. Tot ce poate creşte acolo sunt ţesuturile conjunctive (celulele glia), care însă nu sunt periculoase, ci dimpotrivă, ele susţin procesul de vindecare din creier. Singura complicaţie poate fi creşterea presiunii în creier, în funcţie de intensitatea conflictului originar, dar aceasta se poate rezolva cu o administrare temporară de cortizon. La nivel organic apar de asemenea procese de reparare a ţesuturilor canceroase, de exemplu prin depozitarea de lichide („edem de vindecare”).

   În punctul culminant al fazei de vindecare se ajunge la o criză asemănătoare epilepsiei („criza epileptoidă” sau „epicriza”), care poate trece fie neobservată, dar se poate desfăşura şi dramatic, mergând uneori până la deces, în funcţie de cât de puternic şi de lung a fost conflictul. Această epicriză este punctul de plecare biologic al reîntoarcerii la normalitate. În anumite cazuri, la epicriză pacientul are spasme. Psihic, el experimentează o scurtă „recădere“ în problemele sale (care sunt deja rezolvate). Cea mai cunoscută criză epileptoidă este infarctul cardiac. Se ştie de mult timp că infarctul apare întotdeauna noaptea sau în concediu sau la sfârşit de săptămână, deci aproape întotdeauna într-o fază de relaxare profundă, dar nu se înţelegea de ce. Conform Noii Medicine, acest fenomen este logic, deoarece este vorba despre o criză de vindecare.

   Criza epileptoidă sau „de vindecare“ este cu atât mai intensă (şi potenţial mai periculoasă), cu cât conflictul a fost mai mare şi cu cât acesta a durat mai mult (adunând mai multă masă conflictuală). Şi acest lucru are sensul său biologic: dacă nu reuşeşte animalul sau omul să rezolve conflictul într-un timp rezonabil, atunci natura are grijă ca exemplarul respectiv să nu mai „stea la dispoziţie“ pentru reproducere, desigur spre prejudiciul său, dar spre beneficiul şi îmbunătăţirea speciei, care are întotdeauna prioritate în procesul evoluţiei.

  Dacă însă criza este depăşită, nimic nu mai stă în faţa însănătoşirii - atâta timp cât nu se amestecă medicina alopată cu nepriceperea ei. Edemele de vindecare vor fi „evacuate“ (aşa-numita „fază de urinare”), până când se ajunge din nou la stadiul normal. Rămân doar cel mult ţesuturi cicatrizate (parţial vizibile pe un CT al creierului) sau chisturi vechi, inofensive. Norocos e cel care nu se lasă radiografiat, căci deseori astfel de chisturi sunt confundate cu cancerul.  Cine cunoaşte Noua Medicină Germanică poate face categoric diferenţa dintre cele două. Mai demult bolile se împărţeau în „reci“ (degenerative) şi „calde“ (aşa-zise infecţioase). Astăzi însă ştim că este vorba doar de două faţete ale aceleiaşi medalii, două etape ale aceleiaşi boli.

   La animale se ajunge în circa 80% dintre cazuri la rezolvarea conflictului şi la vindecare. Dacă nu ar exista medicina alopată, ar fi de aşteptat şi la oameni acelaşi procent de „vindecări spontane”. Pentru restul de 20%, ar fi de mare ajutor Noua Medicină Germanică, deoarece ei ar înţelege ce conflicte au, ar încerca să le rezolve, iar epicrizele ar putea fi gestionate adecvat. Toate acestea ar presupune însă o schimbare totală de paradigmă în medicina de până acum.

    Cele arătate mai sus ne ajută să înţelegem că boala nu este nici întâmplare sau ghinion, nici haos, ci este un „program biologic special“ al naturii, un program cu sens care este valabil pentru toate mamiferele. Acest program biologic s-a dezvoltat cu mult timp înainte, când omul de astăzi era încă un mamifer şi avea cu totul alte probleme decât astăzi. Pe atunci problema era supravieţuirea speciei (nu neapărat a individului) precum şi optimizarea reacţiilor la conflicte. Atunci când apare o situaţie neaşteptată, ameninţătoare, mamiferul intră în „simpaticotonie“. De ce? Deoarece trebuiesc mobilizate toate rezervele, pentru a rezolva problema: trebuie să rămânem treji şi vigilenţi şi nu mai pierdem timpul cu mâncarea şi cu somnul. Astăzi numim aşa ceva „stress“. Dacă problema nu e rezolvată, individul moare, este eliminat din specie. Daca rezolvă problema, atunci este timpul să-şi umple la loc rezervele: foame şi oboseală, deci nutriţie şi odihnă. 

   Durerile au scopul de a-l „linişti“ pe bolnav, de a împiedica eforturile fizice până ce procesul de vindecare va fi încheiat. Dacă medicul nu ştie acest lucru, va deveni nervos. Pacientul se simte „bolnav“, nu-i asa... Aşa că îl „tratează“ prescriind tot felul de medicamente, aruncându-l pe pacient într-o nouă fază de stress (sau chiar panică!). În acel moment faza de vindecare este anulată, pacientul redevine „simpaticoton“, iar medicul este mulţumit că dispar „simptomele bolii”. O lume complet pe dos! Bun, atâta timp cât oamenii nu aveau cunoştinţă de acest sistem, nu i se poate imputa nimănui ceva. Eu însumi mă întrebam în cabinetul meu de ce oare pacienţii deveneau brusc moleşiţi, fără putere, de ce făceau febră, de ce aveau dureri sau transpiraţii noaptea, din moment ce totul mergea în direcţia vindecării. Abia prin Noua Medicină Germanică am înţeles ce se întâmplă de fapt. Dar aceasta nu este totul.

3. Sistemul ontogenetic al tumorilor şi echivalentelor cancerului

   Nu vă speriaţi de acest titlu, a treia lege biologică este în realitate uşor de înţeles. În cadrul cercetărilor lui, doctorul Hamer a constatat că există anumite feluri de cancer care duc la formarea unei tumori în fazele de conflict (de ex. cancerul de stomac) şi altele în care tumorile apar în fazele de vindecare (chisturile, polipii, limfoamele). Această situaţie părea să nu se potrivească în conceptul general al Noii Medicine Germanice, până când a fost soluţionat misterul: totul depinde de apartenenţa fiecărui ţesut la stratul germinal corespunzător.

   Pentru reîmprospătarea cunoştinţelor de biologie, o scurtă excursie în embriologie: în biologia evolutivă a organismelor pluricelulare, în embrion apare la început diferenţierea în straturi celulare, din care ulterior se produce diferenţierea celulară în diferite ţesuturi şi organe. Aceste straturi sunt:endoderm (intern – digestie, reproducere), mezoderm (musculatură, oase şi ţesuturi conjunctive) şiectoderm (extern - piele, organele de simţ). Aceste trei straturi au apărut în timpul evoluţiei unul după altul şi au fiecare un corespondent în creier: trunchiul cerebral, creierul mic şi creierul mare (aceasta este o împărţire generală, în realitate lucrurile sunt ceva mai complicate, detaliile le puteţi citi în cărţile dr. Hamer). 

   Toate organele interne (endoderm - stomac, intestin, ficat  etc.) şi câteva din mezoderm produc o tumoare în faza de conflict, iar în faza de vindecare tumoarea fie se resoarbe, fie se „încapsulează“. În cazul organelor care ţin de ectoderm (stratul extern), precum şi în cazul unor ţesuturi care aparţin de mezoderm, este exact invers: în perioada activă a conflictului apar „defecte de substanţă“ (pierdere de masă celulară), care nu sunt întotdeauna privite ca fiind cancer (de aici termenul de „echivalente ale cancerului“), iar în faza de vindecare avem edeme şi proliferare celulară, care este în mod eronat considerată cancer, cum ar fi de exemplu leucemia. În cazul acesteia, măduva osoasă produce enorm de multe celule nedezvoltate complet, aşa-numitele „blaste“, care însă nu se pot divide, lucru pe care medicina alopată îl ştie prea bine, deci blastele sunt complet inofensive. Periculoase sunt doar citostaticele şi/sau radiaţiile care se administrează în astfel de cazuri. 

   Cele mai cunoscute „echivalente ale cancerului“, care se comportă conform legilor Noii Medicini şi prin aceasta sunt absolut vindecabile, sunt diabetul, aşa-zisa „scleroza multipă”, epilepsia, multe afecţiuni psihice, precum şi tulburările organelor de simţ.

   „Ontogenetic” are aici sensul că fiecare organ al corpului aparţine unei anumite faze din dezvoltare, atât în evoluţia vertebratelor (ca grup), cât şi în dezvoltarea embrionului (ca individ). Acelaşi lucru este valabil şi pentru dezvoltarea anumitor părţi  ale creierului şi sistemului nervos. Din aceasta rezultă o subordonare clară a fiecărui organ unei anumite regiuni din creier. Avem de a face cu un aşa-numit "sistem supradeterminat" alcătuit din psihic - creier - organ, adică dacă vom cunoaşte un nivel, vom putea să le determinăm şi pe celelalte două. Dr. Hamer (şi oricine care a studiat şi cunoaşte bine Noua Medicină) este capabil, doar analizînd o tomografie a creierului, să identifice fără greşeală simptomele la organ, împreună cu conţinuturile conflictuale aferente, şi invers, după un diagnostic corect el poate spune exact în care regiune a creierului se află un „focar Hamer“, lucru pe care l-a demonstrat de nenumărate ori.

   În acelaşi mod pot fi înţelese şi conflictele copiilor mici, ale pacienţilor aflaţi în comă sau chiar ale animalelor, deoarece „limbajul creierului“ este acelaşi la toate mamiferele. Atunci când medicii alopaţi precum profesorul de pediatrie Niethammer sugerează că la copii, îndeosebi la sugari, nu ar exista conflicte, acest fapt ne arată cât de mult s-a îndepărtat medicina alopată de adevărata înţelegere a pacientului. Chiar şi embrionii, în uterul mamei, pot suferi „şocuri conflictuale“, cum este spre exemplu sindromul frecvent al „drujbei“. Dacă o femeie gravidă se va afla în apropierea unei drujbe electrice, zgomotul acela îngrozitor va fi asociat în creierul fetusului cu ideea de „animal de pradă, leu etc.”, care ar putea-o ucide pe mamă. Rezultatul este un şoc conflictual de frică de moarte, care duce la paralizii senzoriale sau motorice „înnăscute”.

    Prin intermediul Noii Medicine devine clar cum funcţionează mecanismul cancerului. „Şocul conflictual“ produce un „scurtcircuit“ într-o zonă cerebrală anume, ce poate fi constatat cu ajutorul tomografiilor cerebrale sub forma unui „focar Hamer“. Organul care corespunde acelei zone a creierului unde a apărut focarul va fi „bombardat“ cu impulsuri pe tot timpul cât durează conflictul, emisia de biofotoni  va fi modificată şi se va ajunge, în funcţie de ţesuturi, la modificări funcţionale sau la formarea de tumori. În laborator nu pot fi create tumori în acele ţesuturi care sunt „rupte” de sistemul nervos. Există într-adevăr aşa-zise „culturi de celule canceroase“ din ţesuturile conjunctive („sarcoamele de tesuturi moi”), care în realitate sunt doar ţesuturi cicatriciale; ele se dezvoltă mai departe în culturi unde primesc hrană celulară, dar de apărut apar întotdeauna doar într-un organism viu. Fără impulsurile nervoase transmise de creier nu apare nicio tumoare.

   Unele tumori ale endodermului îndeplinesc chiar sarcini importante, cum ar fi de exemplu în cazul unor cancere de intestin, unde sunt produse în cantitate sporită sucuri digestive, pentru a putea totuşi digera o „îmbucătură nedigerabilă“.  Ceea ce la animale se aplică „mot-à-mot“, la om trebuie înţeles la modul figurat (nu poate „digera“ o situaţie, ceva i-a cazut „greu la stomac“, etc). 

   Această situaţie poate duce la deces, dacă nu se rezolvă conflictul. Dacă se ajunge însă la rezolvarea conflictului („conflictoliză” = CL), atunci creierul declanşează reprogramarea şi se inaugurează faza de vindecare. Şi aici apar ţesuturi tumorale modificate, care au o sarcină cu sens: astfel, ţesutul „canceros” de rinichi (după un conflict de apă sau de lichid) se transformă după rezolvarea conflictului în chisturi renale, care produc urină şi care îmbunătăţesc capacitatea rinichilor; sau ţesutul „canceros” ovarian se transformă în chist ovarian care va produce mai mult estrogen, consecinţa fiind că femeia respectivă va fi mai feminină şi va părea mai tânără şi va avea astfel şanse mai mari de a rămâne iar însărcinată (şi din punct de vedere hormonal). La bărbat, chisturile testiculare după un cancer testicular (conflict de pierdere a unei persoane apropiate) vor ajuta la producerea de testosteron, fapt prin care  pacientul va deveni mai masculin.

4. Sistemul ontogenetic al microbilor

    În capitolul despre microbi am văzut că în acest domeniu ştiinţa este plină de contradicţii. Astfel, cunoaştem „simbionţi” cum ar fi bacteriile coli, din care avem vreo 1-2 kilograme în organism şi care ne ajută în procesele digestive prin prezenţa lor în intestin. Cunoaştem germeni aşa-zis „virulenţi”, care apar uneori chiar şi la persoanele „imunizate”, dar la alte persoane „neimunizate” nu apar. Aceiaşi germeni există în organism şi pe timp de sănătate, iar medicina îi numeşte „latenţi” sau „apatogeni”. În acest haos de păreri, idei, teorii şi concepte, o direcţie poate fi presupusul citat al lui Pasteur: „Microbul nu este nimic, mediul este totul”. Dacă pacientul dezvoltă o infecţie (inflamare), înseamnă că terenul era prielnic pentru aceasta. Această tautologie nu ne ajută însă cu nimic, deşi în principiu este corectă. 

   Ei bine, Noua Medicină rezolvă şi această dilemă: pentru fiecare foiţă embrionară sau tip de ţesut există microbi specifici care ajută vindecarea şi sunt activi doar în perioada de vindecare. În rest, microbii pot fi prezenţi, dar nu vor intra în acţiune. Astfel, ciupercile şi micobacteriile sunt responsabile cu deconstrucţia ţesuturilor de origine endodermală şi a câtorva din cele mezodermale: ele „mănâncă” ţesutul tumoral, descompunându-l prin „brânzire”. Acest lucru se întâmplă de exemplu în cazul tuberculozei, care este întotdeauna faza de vindecare a unor conflicte corespunzătoare. În ziua de azi, în ţările dezvoltate unde bacilii de tuberculoză sunt practic „eradicaţi” (distruşi), corpul este nevoit să rezolve problema şi fără ajutorul acestora, dar faza de vindecare durează mai mult şi este mai anevoioasă. Pe deasupra, mai există şi aici o funcţie biologică: un focar la plămân, care este „curăţat şi tuşit afară” sub formă de tuberculoză, va forma o „cavernă”, care va susţine mai bine respiraţia decât dacă va fi cicatrizat şi „încapsulat” în lipsa bacteriilor care să-l descompună. 

   Alte bacterii, precum şi aşa-zisele „virusuri” (în realitate vezicule celulare) au o altă sarcină: deoarece în ectoderm (precum şi anumite părţi ale mezodermului), în faza de vindecare se petrece exact procesul invers, anume se „repară“ ţesuturi după o pierdere de masă celulară, microbii produc acolo inflamaţii, creşterea temperaturii şi irigare sangvină (ceea ce în general numim „inflamaţie“ sau „infecţie”), fiind vorba de refacerea masei celulare. Atunci când aceste procese au loc în interiorul unui vas sangvin, se poate ajunge pentru scurt timp la o blocare a vasului respectiv, cu eventuale consecinţe neplăcute. Aşa se explică de exemplu nasul înfundat la „gripa virală”, ductele biliare la hepatită sau arterele coronare la infarctul cardiac. Şi aici cunoaştem procese de vindecare fără prezenţa microbilor, cum ar fi de exemplu „hepatita non-A non-B” (redenumită hepatită C).

   Convieţuirea şi cooperarea noastră cu microbii funcţionează de milioane de ani. Problemele au apărut abia când omul a tulburat echilibrul, să ne gândim de exemplu mai ales la pacienţii moderni, al căror echilibru organic este distrus prin intermediul substanţelor artificiale, chimice (otrăvuri farmaceutice, vaccinuri), astfel încât conform medicinei alopate „sistemul imunitar” devine „iritat“ (alergii) sau ajunge complet compromis („SIDA”).

    Nu mă voi referi aici la cea de a cincea lege biologică, având în vedere că ea se referă îndeosebi la constelaţia schizofreniilor şi alte afecţiuni psihice. Cine doreşte poate consulta cărţile originale ale doctorului Hamer.

Studii de caz

   Trebuie mereu avut în vedere faptul că tiparele de comportament descrise de Noua Medicină constituie un sistem arhaic, ancestral, util speciei, care funcţionează la toate mamiferele care trăiesc în haite. Scopul acestui sistem este de a asigura perpetuarea speciei ca şi întreg şi nu are absolut nimic de a face cu ceea ce înţelegem noi prin dreptate, morală sau nişte legi care au fost implementate de cine ştie ce zei, profeţi, fondatori de state sau religii, cu scopul de a controla şi înrobi individul. Denumirea conflictelor provine de asemenea din regnul animal, care trăieşte în natură, respectând legile naturii. Acest sistem funcţionează încă perfect, cu o siguranţă ucigătoare, şi doar ignoranţa noastră ne face victimele unui „cancer” sau ale altor boli. 

   Am mai spus că doar un şoc conflictual total neaşteptat şi dramatic este capabil să declanşeze un cancer, iar aceasta doar atunci când respectivul conflict rămâne o perioadă mai lungă nerezolvat. De exemplu, avem cazul unei mame al cărei copil fuge de lângă ea, se desprinde de mâna ei şi este lovit de o maşină. Mama va suferi un conflict de tip „mamă-copil” şi va dezvolta un cancer la sânul stâng, cu un „focar Hamer” în partea dreaptă a creierului mic (dacă este dreptace) sau în partea stângă dacă e stângace. Acest conflict va fi rezolvat când copilul se va vindeca de pe urma accidentului suferit. Dacă însă copilul va muri, soluţia conflictului va fi fie o nouă sarcină, fie împăcarea cu situaţia, ceea ce nu orice mamă va reuşi. Asocierea este evidentă: o femeie dreptace îşi va ţine copilul mai ales pe partea stângă, pentru ca mâna dreaptă să fie liberă. Copilul va suge mai mult acolo. Din lumea animalelor, de ex. la maimuţe, cunoaştem foarte multe cazuri în care partenerului îi va fi permis să sugă de la sânul drept, în cazul în care există destul lapte. Astfel, în cazul unui conflict  (nu de natură sexuală) va fi afectat celălalt sân.

   Întotdeauna este foarte împortant modul în care este perceput conflictul în primul moment. Prin această percepţie se stabileşte deja „şina”, care determina evoluţia ulterioară a procesului biologic. Un exemplu: o femeie vine acasă şi îşi găseşte soţul cu altă femeie în pat. Ea poate avea diverse reacţii: ori a „scontat“ pe o astfel de posibilitate, şi atunci nu mai avem de a face cu un DHS (şoc conflictual), deci are o problemă, dar nu face cancer. Ori face un conflict de frică, de a „nu mai fi interesantă“ pentru soţul ei, moment în care se declanşează un conflict de tip „a nu mai avea partener“, care duce la un cancer de col uterin.Altă versiune: este lovită brutal în propria ei încredere de sine, adică va suferi că nu mai „este dorită“, va suferi o devalorizare sexuală şi toate acestea vor rezulta într-un cancer osos al bazinului. Dacă partenerul ei oricum nu o mai interesa pe plan sexual, femeia va face un conflict general legat de partener, cu formarea unui cancer la sânul respectiv.  Fiecare conflict are, desigur, un focar Hamer în locul lui specific din creier.

  În Noua Medicină, este fundamentală preocuparea pentru înţelegerea conflictelor din perspectiva personalităţii pacienţilor; medicul trebuie să-şi ia suficient timp, să aibe suficiente cunoştinţe de psihologie şi chiar talent de detectiv, pentru a afla semnificaţia exactă a conflictului pentru pacient. L-am însoţit timp de o săptămână pe dr. Hamer în munca lui cu pacienţii şi m-a impresionat atât calmul lui desăvârşit, cât şi empatia cu care discuta cu pacienţii. Dacă era nevoie, îşi făcea timp chiar mai multe ore pentru un singur pacient (fără a lua bani pentru asta!). La nimeni altcineva din profesia medicală nu am mai întâlnit această combinaţie: o empatie plină de afecţiune şi o inteligenţă ieşită din comun. Dacă înţelegem cuvântul "doctor" în adevărata lui semnificaţie, nimănui nu i se potriveşte acest cuvânt mai bine decât doctorului Hamer. 

   Să revenim la studiile de caz. Noua Medicină este capabilă să clarifice multe neînţelegeri care în medicina clasică sunt predate şi învăţate greşit. Astfel, orice cancer al oaselor este rezultatul unui conflict de devalorizare. În funcţie de localizare, el apare în zone diferite ale corpului. În exemplul de mai sus, conflictul avea o componentă sexuală şi astfel a afectat zona bazinului. La un conflict de devalorizare sportivă sunt afectate mai ales picioarele. Apoi, dacă o persoană nu poate muşca (figurativ vorbind), urmează o decalcifiere a smalţului dinţilor, pe care dentistul o numeşte „carie”, dar care nu are absolut nimic de-a face cu bacteriile sau cu zahărul. Cancerul osos nu este ceea ce crede medicina scolastică. Adevăratul cancer osos începe (fiziologic vorbind) cu o osteoporoză, adică o pierdere de substanţă osoasă. Aceasta este de regulă greu de văzut la radiografie, cu excepţia cazurilor avansate. Acum înţelegem mai bine de ce multe femei, după menopauză, suferă de osteoporoză: ele se simt ca femei „total lipsite de valoare, devenite inutile“, iar sentimentul propriei valori, care foarte des este corelat la femei cu fertilitatea, are de suferit masiv. Acest proces nu are absolut nimic de-a face cu hormonii.  

   Pe lângă pierderea de masă osoasă, se reduce şi producţia de globule albe şi roşii, producţie care are loc în măduva osoasă. Nici acest lucru nu prea poate fi observat în analizele de sânge. Dacă se ajunge la rezolvarea conflictului, se petrec mai multe lucruri simultan: oasele acumulează din nou calciu, în diferite  locuri, punctual. Cine are ghinionul să fie acum radiografiat, va primi diagnostic de cancer osos (sau metastaze osoase), pentru că medicina clasică nu înţelege că este vorba de un proces de vindecare.

    Pe deasupra, ca în orice proces de vindecare, acum apar inflamaţiile, iar întinderea periostului (pieliţa sensibilă a osului) cauzează dureri. Medicul alopat vede aici o confirmare a diagnosticului: „Aha, dureri de oase!”. În realitate durerile au un rol cu sens, ca pacientul să rămână în stare de repaus, la pat, menajându-şi oasele care tocmai se refac. Animalele sunt mai inteligente în astfel de procese de vindecare, ele nu cer calmante, ci stau liniştite într-un colţ, până când procesul de vindecare se încheie. 

   Suplimentar, măduva începe să producă masiv hematii (globule roşii) şi eliberează în sânge cantităţi mari de leucocite imature (blaste). Medicul clasic ignorant interpretează aici imediat o „leucemie”, uitându-şi cunoştinţele de anatomie de bază care îi spun că blastele sunt celule care nu se pot reproduce (nu a fost niciodată observată o reproducere, o diviziune a blastelor!) şi deci că acelea nu pot fi în nici un caz celule cancerigene. Bietul pacient este aruncat din nou în stare de stress conflictual prin diagnosticul de „cancer“, procesul de vindecare se opreşte, numărul blastelor se reduce, lucru pe care oncologul îl consideră a fi un „succes” al chimioterapiei obligatorii. Toate acestea deşi se ştie că nimeni nu a murit vreodată din cauza unui număr mare de blaste. Cantitatea acestora se reglează de la sine, dacă pacientul aşteaptă cu răbdare, în pat, trecerea perioadei de vindecare. Inclusiv după o iradiere puternică se ajunge la leucemie, în procesul de vindecare a măduvei.

   Un căpitan de armată a fost transferat în provincie, după un conflict cu superiorii. A fost o lovitură puternică, însă a reuşit să o depăşească şi s-a întors la Bonn (capitala de atunci a Germaniei). Problema se rezolvase, moment în care au început durerile de spate. Fiind familiarizat cu Noua Medicină, ştia deja ce se întâmplă şi s-a internat pe perioada vindecării într-un spital militar, întrucât durerile erau puternice şi el nu mai putea lucra ca de obicei. Pe timpul şederii în spital, el citea şi recitea una din cărţile doctorului Hamer, pe care i-a recomandat-o şi medicului-şef din acea secţie. Acesta a respins imediat oferta, spunând că e o prostie. Căpitanul însă îşi spuse atunci: „Dacă tot ce a descoperit dr. Hamer e corect, ar trebui ca acum să am leucemie. Hai să vedem ce găsesc medicii!” După ce i se făcuseră analizele, medicii din spital i-au sugerat că e nevoie de puncţie lumbară (el deja intuia ce va urma), iar a doua zi medicul-şef de secţie l-a chemat la el şi, cu o mină îndoliată, i-a spus „Îmi pare rău, dar aveţi leucemie.” La asta, căpitanul a început să zâmbească şi a spus: „Ah, perfect, asta voiam să ştiu, înseamnă că mâine pot să mă externez.” Medicul a făcut ochii mari şi a adăugat ceva de genul „Nu m-aţi înţeles… leucemie, cancer, chimioterapie…” Căpitanul a răspuns: „Cu mine nu! Poate ar fi fost bine dacă aţi fi citit cartea doctorului Hamer! Faceţi-mi, vă rog, foaia de externare!” La scurt timp după aceea simptomele au dispărut, iar căpitanul şi-a recăpătat starea perfectă de sănătate.

   La cabinet m-a vizitat o dată o pacientă cu dureri puternice de oase. Voia să plece în concediu şi aştepta de la mine s-o ajut să nu mai aibă dureri. Am întrebat-o de când le are şi dacă înainte de apariţia lor se întâmplase ceva semnificativ. Da, cu două zile înainte de începerea durerilor îi sunase seara poliţia la uşă ca s-o anunţe că soţul ei, care era în străinătate, murise brusc. Am fost surprins, căci în conformitate cu Noua Medicină simptomele arătau o rezolvare de conflict, nu un şoc conflictual. La o anamneză mai amănunţită s-a rezolvat misterul: soţul ei o trata mizerabil, o jignea, erau deja separaţi şi ea dorea să divorţeze, însă avea reţineri de a-şi spăla rufele murdare în public. Decesul soţului i-a rezolvat de la sine toate problemele, acum era liberă să plece cu noul ei prieten în concediu. I-am spus că poate să plece, să-şi menajeze oasele şi va vedea că durerile vor dispărea de la sine. Exact acest lucru s-a şi întâmplat. Am mai sfătuit-o ca în această perioadă să nu-şi facă analize cumva, căci riscă un diagnostic de leucemie şi apoi va nimeri într-un cerc vicios groaznic. Spre norocul ei, mi-a ascultat sfaturile.

   Şi modificările în mediul social înconjurător se pot reflecta în frecvenţa cancerului: cancerul de stomac este cel mai adesea rezultatul supărărilor familiare. Odată cu dispariţia familiilor mari, cu mulţi membri, au scăzut şi cazurile de cancer la stomac, la fel ca şi cancerele de col uterin ca urmare a conflictelor sexuale, unde emanciparea sexuală a femeilor a avut un rol decisiv. Pe de altă parte, s-au înmulţit cazurile de cancer la sân, ca expresie a conflictului de tip mamă-copil. Pe vremuri, femeile aveau mai puţine probleme, mai mulţi copii, cu o urecheală zdravănă a „obraznicului“ se termina şi conflictul. Astăzi sunt din ce în ce mai puţini copii într-o familie, iar prin metodele pedagogice promovate de pseudo-pedagogii moderni şi superficiali, avem de a face cu tot mai multe relaţii nevrotice mamă-copil în familiile mici. Consecinţele sociologice ale frecvenţei cancerului pot fi constatate foarte bine la japonezii emigraţi în SUA: cancerele de stomac si de col uterin, frecvente în Japonia, se reduc, iar cancerul de sân devine mai frecvent. Până acum se considera că ar fi de vină schimbarea alimentaţiei.

   Înţelegem acum şi de ce oamenii săraci fac mai frecvent cancer decât cei bogaţi. Dr. Hamer: „Conflictele sunt acele situaţii de nedepăşit, pe care pacientul nu le poate rezolva. Cu bani nu se pot rezolva toate conflictele, dar o mare parte din ele da.”

   Noua Medicină se aplică şi la cazuri banale de boală. Într-o primăvară, am făcut o excursie cu cortul şi mi-a fost foarte frig. Seara îngheţam, ziua făceam mişcare şi eram în formă. Nici nu-i de mirare că în fiecare dimineaţă aveam uşoare dureri de gât. În ultima seară, când m-am întors acasă, aveam gâtul tot inflamat. De ce brusc în acea seară? Răspunsul e simplu pentru cine cunoaşte Noua Medicină: în fiecare seară aveam „conflictul de teamă frontală”, când mă băgam în sacul rece de dormit. Dimineaţa conflictul era temporar rezolvat, până în următoarea seară. Ultima seară mi-a adus şi rezolvarea definitivă, acasă mă aştepta patul meu cald, deci acum putea să apară inflamaţia. În aceste cazuri, ajută odihna şi transpiraţia, iar situaţia este acută, dar trece repede. Nu iau medicamente, cel mult beau ceai şi folosesc ulei esenţial de mentă. 

Basmul cu metastazele

   Când un pacient e diagnosticat cu „cancer“ (fie că este adevărat, fie că nu), diagnosticul poate fi prin el însuşi un şoc conflictual care poate declanşa singur un cancer. În funcţie de cum este resimţit şocul, există mai multe posibilităţi, respectiv localizări ale unui nou cancer: frica de moarte va duce la un cancer la plămâni, o devalorizare („nu mai sunt bun de nimic”) duce la un cancer osos, perspectiva unei posibile operaţii la stomac poate declanşa un „conflict de înfometare“ sau un „atac asupra burţii“ şi cauzează un cancer al peritoneului.

   Oncologii nu vor să accepte că printr-un diagnostic chiar ei pot declanşa un cancer, ei numesc aceste cancere secundare „metastaze“. Se afirmă că celulele canceroase ar „migra“ prin sânge în tot corpul şi s-ar „fixa“ în altă parte.  Aşa spune teoria. Problema este însă că astfel de „metastaze plimbătoare“ nu au fost observate niciodată, în niciun microscop din lume. Pe deasupra, aceste metastaze ar trebui să aibă o capacitate de metamorfozare nemaiîntâlnită în biologie:  o celulă a pielii ar trebui să fie capabilă să se transforme într-una osoasă, o celulă renală într-una hepatică ş.a.m.d., ori această ipoteză contrazice toate legile biologice. După diferenţierea în embrion, celulele nu se mai modifică, deci nici celulele canceroase nu pot reuşi acest miracol. Un cal nu naşte viţei şi un iepure nu naşte o broască. Dimpotrivă, tocmai cancerul cel „haotic” are reguli de fier: un anume organ sau ţesut va suferi întotdeauna acelaşi tip de cancer! Dacă ar exista acele dubioase „metastaze”, atunci am avea şi adenoame pe epiteliul scuamos sau sarcoame in intestin. Aşa ceva însă nu există.

   Încă ceva: dacă într-adevăr ar umbla „metastazele” prin sânge, la fiecare transfuzie de sânge ar exista pericolul transmiterii cancerului, căci nu-i aşa, celulele respective ar putea cauza cancer şi în organismului celui care primeşte acel sânge! Ar trebui testate şi filtrate toate probele de sânge de la donatori. În realitate, nici vorbă de asemenea teste. Tot ceea ce medicina alopată numeşte metastaze este întotdeauna un cancer separat, cu propriul lui conflict (de cele mai multe ori şocul diagnosticului!), sau este faza de vindecare a unui conflict separat (creier, oase etc.). Din punct de vedere histologic nici nu există vreo deosebire între „cancer” şi „cancer metastazat”.

   Când vine vorba de cancer, medicii par să uite orice logică. Începând de la leucemie, cu „blastele” care nu au fost niciodată surprinse că se înmulţesc, apoi mai departe cu „tumorile cerebrale” alcătuite din neuroni care de asemenea nu se mai înmulţesc, până la idioţenia cu „metastazele”. Oare nici un alt medic cu excepţia doctorului Hamer nu a analizat faptul ca animalele nu dezvoltă niciodată „metastaze”? Explicaţia este simplă: animalele nu pot să înţeleagă sau să citească diagnosticul de „cancer” pus de un doctor, astfel ele nu suferă „şocul conflictual“ declanşat de diagnostic. Animalele se pot ocupa în linişte de vindecarea cancerului, ceea ce se şi întâmplă în 80% dintre cazuri. 

   Se ştie deja că un om poate fi distrus de un diagnostic, indiferent dacă acel diagnostic este corect sau nu; esenţial este doar dacă îl prinde „pe picior greşit” pe bietul om şi acesta crede diagnosticul – atunci consecinţele pot fi fatale. Acest lucru se întâmplă cu foarte mulţi aşa-zişi „bolnavi de SIDA”, care mor din cauza şocului conflictual. Numai că în cazul lor nu mai e vorba de „metastaze”, ci simptomele primesc alte denumiri: masa pulmonară apărută în urma conflictului de frică de moarte este corelată cu „pneumocystis carinii”, iar un şoc conflictual frontal de frică („Doamne, ce mă aşteaptă!”) declanşează în faza de vindecare un limfom Non-Hodgkin, de îndată ce pacientul îşi mai recapătă speranţa. Dacă pacientul rămâne însă în starea de panică permanentă, atunci el va muri chiar şi fără AZT în faza de conflict activ, din cauză de caşexie (epuizare celulară). Acestea sunt exact imaginile care ne sunt prezentate despre aşa-zişii „bolnavi de SIDA”. Condamnaţi la moarte din cauza ignoranţei fără limite a celor responsabili.

   Bine, veţi spune, dar cum rămâne cu substanţele aşa-zis cancerigene? Nu s-au făcut experimente cu fumul de ţigară asupra şoarecilor, dintre care unii au murit de cancer pulmonar? Corect, însă într-un mare studiu-experiment, mii de hamsteri aurii au fost timp de ani de zile „afumaţi” cu fum de ţigară, iar rezultatul a fost: niciunul nu a „căpătat” cancer pulmonar, ba chiar animalele „afumate“ au trăit mai mult decât cele din grupul de control. (W. Dontenwill et al. în „Zeitschrift für Krebsforschung und klinische Onkologie" 89, 152-180, 1977). După acest studiu teoria idioată cu „fumatul cauzează cancer” ar fi trebuit să fie abolită. Dar de ce totuşi unii din şoriceii de casă au dezvoltat cancer? Explicaţia este inclusă în codul biologic: şoriceii de casă, în urma „convieţuirii“ cu oamenii, au învăţat să se teamă de foc şi desigur de fum, iar afumarea permanentă le-a indus categoric unora din ei acea frică de moarte care a dus la tumori pulmonare. Hamsterii au ca mediu natural natura liberă, departe de oameni, în vizuine construite în pământ, deci nu cunosc „genetic şi istoric condiţionat“ această teamă de foc sau fum.

Terapia

   Cine doreşte să aplice conceptul de terapie în conformitate cu Noua Medicină trebuie înainte de toate să înţeleagă Noua Medicină (la fel ca şi cel care vrea să discute despre ea). Sunt necesare cunoştinţe de medicină (anatomie, biologie), dar nu şi un studiu oficial de medicină – chiar dimpotrivă. Foarte mulţi medici au mari probleme când e vorba să uite ceea ce li s-a predat şi ce au învăţat din greu timp de ani şi ani de zile. Cei care reuşesc însă să conştientizeze ce binecuvântare este Noua Medicină pentru pacienţi vor schimba cu drag macazul.

   Înainte oricărei terapii se află diagnosticul. Aici este nevoie de timp şi multă empatie. Terapeutul trebuie să-l ajute pe pacient să afle ce conflicte are şi dacă sunt în faza de vindecare. Uneori este greu, fie fiindcă este vorba de pildă de un copil, fie fiindcă pacientul nu vrea sau nu poate vorbi deschis. Apoi mai avem şi situaţiile cu conflictele recidivante şi cu vindecări suspendate, precum şi cele care se blochează reciproc („constelaţiile schizofrene”), pe care nu le pot analiza aici. De asemenea, trebuie făcută clar diferenţa dintre un conflict biologic şi un conflict „normal”. Aceste aspecte nu au nimic de-a face cu psihoterapia obişnuită şi cu atât mai puţin cu psihoanaliza şi conceptele complet greşite ale acesteia. Un studiu de psihologie este aici la fel de inutil precum unul de medicină, dacă omul respectiv nu este capabil să iasă din paradigma celor învăţate în studiu. Cel mai mult ajută o cunoaştere intuitivă bună a naturii umane, un talent pe care îl au mulţi oameni, dar au uitat să-l folosească. 

   Un alt punct esenţial, o aşa-zisă „conditio sine qua non”, este ca pacientul să înţeleagă şi el Noua Medicină, deoarece primul pas este să iasă din starea de panică şi frică în care l-a aruncat diagnosticul alopat. Există deja în prezent multe cărţi şi filme, documentare, informaţii despre Noua Medicină.

   De asemenea, este de mare ajutor în diagnosticare să dispunem de un CT fără substanţă de contrast al creierului pacientului. Acest CT nu este uşor de obţinut, deoarece în cercurile medicale Noua Medicină este boicotată şi foarte mulţi specialişti deja ciulesc urechile când aud că li se cere un CT fără substanţă de contrast. Asigurările medicale, de asemenea, preiau costurile unui asemenea CT doar atunci când un medic dă o trimitere cu explicaţii plauzibile din punctul de vedere al medicinei alopate. Astfel că în cele mai multe cazuri, terapeutul va trebui să pună un diagnostic fără a se ajuta de CT, ceea ce este păcat într-adevăr, dar nu e imposibil. Sistemul este supradeterminat pe cele trei nivele psihic – creier – organ, deci tot avem la dispoziţie psihicul şi simptomele situate la nivel organic.

   Primul pas este ca pacientul să-şi rezolve conflictele, în caz că încă nu a făcut-o. Aici este de preferat o soluţie reală, abia apoi ar veni o soluţie psihologică, deci doar cu gândul. Este vorba de conflicte biologice concrete, chiar dacă în sens figurat. Pe un animal care a făcut un conflict de pierdere nu-l poate ajuta nimeni cu psihoterapie, ci doar dacă primeşte ceea ce are nevoie. Dacă soluţia reală nu este posibilă, e nevoie de multă imaginaţie. De exemplu, un băiat avusese un conflict de separare deoarece mama lui (divorţată) cunoscuse un bărbat care îi luase locul în patul mamei. Mama nu voia să-şi piardă noul prieten, dar voia să-şi ajute şi copilul. Dr. Hamer a sugerat ca mama să-i cumpere băiatului un căţel pufos, pe care băiatul să aibă voie să-l ia în pat lângă el. Această soluţie a funcţionat de minune, imediat băiatul a intrat în faza de vindecare.

   Odată ce omul intră în faza de vindecare, în principal trebuie doar să avem răbdare, să evităm orice fel de panică şi să fim pregătiţi să reacţionăm cum trebuie la eventuale complicaţii, mai ales în faza epileptoidă. Edemul cerebral poate fi ameliorat cu cortizon în cazuri grave şi acute, dar aceste cazuri sunt extrem de rare. Aici ar fi un CT de asemenea foarte util. De asemenea, pacientul va suporta mai uşor durerile, ştiind că sunt semne ale fazei de vindecare şi că dispar de la sine. Doar în cazuri extrem de grave, terapeutul va recomanda medicamente slabe împotriva durerilor, dar niciodată morfină! Morfina întrerupe brutal orice fază de vindecare şi îl duce frecvent pe pacient la o dependenţă fatală. Cu fiecare administrare de morfină, pragul de durere scade, astfel încât doza trebuie mărită constant – cu consecinţe letale. Operaţiile sunt de asemenea necesare doar în cazuri extreme, acolo unde există o tumoare (activă sau nu) care ameninţă funcţii vitale. 

   Cel mai important aspect în Noua Medicină este că pacientul devine şeful întregului proces, nu medicul. Pacientul înţelege ce se petrece cu el şi că depinde doar de el modul cum se va derula în continuare procesul. Pacientul îşi recapătă răspunderea şi şi-o asumă cu entuziasm, deoarece acum ştie exact ce, cum şi de ce i se întâmplă ceea ce i se întâmplă.

   În lucrarea sa postdoctorală, dr. Hamer a scris: „Odată ce se înţelege metodologia, care este foarte logică, ne punem întrebarea dacă această abordare psiho-criminalistică poate fi învăţată. Unii o fac imediat, prind totul intuitiv, deşi nu sunt cu nimic mai prejos decât colegii lor care lucrează exclusiv cu intelectul. Medicii care abordează totul doar la nivel intelectual au mari probleme cu Noua Medicină, deoarece ei nu se pot conecta cu pacienţii ca oameni şi nu au charisma. Este păcat, căci nimic nu poate fi o împlinire mai mare pentru orice doctor pasionat de profesia sa şi dornic să-i ajute pe oameni decât să lucreze competent cu Noua Medicină. Poate că nu este exagerat să spunem că acel medic care va dori să aprofundeze Noua Medicină, pe lângă toate cunoştinţele de specialitate necesare despre cele trei nivele, trebuie înainte de toate să fie un om înţelept şi bun la suflet, pe care pacientul să-l privească atât ca pe un partener, cât şi ca pe un specialist calificat. Noua Medicină este specială mai ales pentru că pacientul este propriul său şef, el nu mai este tratat, ci acţionează responsabil şi independent!” 

   În cartea sa („Ctitoria unei Noi Medicine”), dr. Hamer spune: „Este cu adevărat fascinant de observat cum întreaga medicină de până acum capătă un sens perfect ordonat, în care toate procesele considerate până acum de neînţeles sau întâmplătoare acum apar într-o lumină clară. Dacă până acum am tot privit boala ca pe ceva duşmănos, chiar ceva malefic, ca pe o pedeapsă de la Dumnezeu, iată că acum ea ne apare ca semn al unei modificări temporare în organismul nostru, care decurge întotdeauna simultan pe toate cele trei nivele (psihic – creier – organ), care alcătuiesc un organism unic; niciodată nu găsim simptome pe un nivel fără ca ele să apară şi pe celelalte două nivele, sincronic. Un sinopsis absolut fascinant!”

   Dintre sutele de pacienţi pe care i-am avut şi care au avut norocul să afle la timp de Noua Medicină, vreau să citez aici relatarea unei femei care fusese diagnosticată cu cancer limfatic şi pancreatic: „Am 61 de ani, iar în septembrie 1991 primisem diagnosticul alopat «cancer - ireversibil». La acel moment aveam încă încredere în medicina alopată, deci am intrat automat în cercul vicios al protocoalelor obişnuite: operaţie, citostatice, radiaţii. Am rezistat până la a patra rundă de chimio. Când am observat că în jurul meu începuseră să moară cei cu care mă întâlneam la „terapie”, am început să mă trezesc, mai ales că şi mie îmi mergea tot mai rău. Mi-am luat atunci la revedere de la sistemul alopat şi am început să caut alternative. De la terapia cu hrană vie până la metodele profesorului Hackethal am încercat totul, până când –în septembrie 1992– am descoperit Noua Medicină. La lectura cărţii «Ctitoria unei noi medicine» mi s-a luat ceaţa de pe ochi: deci totul îşi avea cauza în psihic! Inconştient, îmi cauzasem singură boala. Astfel am început să analizez şi să cercetez cauzele problemelor mele, pe care am reuşit să le rezolv. Acest proces a decurs în etape destul de mici, dar pe măsură ce trecea timpul deveneam tot mai sigură pe mine, iar prin înţelegerea Noii Medicine (care nu este despre a înghiţi pastile) mi-a dispărut întreaga frică de până atunci. La finele lui decembrie 1992 mă simţeam complet sănătoasă, aşa că m-am dus să-mi fac din nou analize de sânge şi o ecografie. Totul era perfect! Rezultatele acelor analize le am şi acum, în 1997, când continui să mă simt absolut minunat, complet sănătoasă.

   Acum trăiesc în conformitate cu cele cinci legi biologice descrise de Noua Medicină, asta însemnând că mi-am schimbat radical viaţa. Sunt zi de zi recunoscătoare că mă pot bucura de viaţă şi că există Noua Medicină, pe care mă bazez la orice simptom. De patru ani nu am mai pus piciorul la niciun medic alopat, am preluat răspunderea pentru propriul meu corp. De atunci nu am mai avut probleme, trăiesc în armonie şi sunt pe deplin sănătoasă.” [Ziar informativ 3/97, http://pilhar.com]

Dimensiunea politică

   Ce are de-a face Noua Medicină cu politica? Mult mai mult decât pare la prima vedere. Noua Medicină este un „material exploziv“ de primă mână, în primul rând pentru sistemul de sănătate. Întrucât Noua Medicină este verificabilă experimental, ea va înlocui medicina alopată mai devreme sau mai târziu. Există diferenţe atât de mari între Noua Medicină şi medicina scolastică, încât Noua Medicină nu poate fi adoptată aşa, din mers, în paralel. Nu există „un pic de Noua Medicină”, este ori albă ori neagră. Consecinţele sunt zguduitoare: dacă Noua Medicină ar fi acceptată, peste 90% din medicamente ar dispărea pur şi simplu, la fel ca şi trei sferturi din spitale şi sanatorii. Mulţi vor replica: bine, bine, dar locurile de muncă? Sigur, dacă mergem pe o asemenea argumentare nu avem voie să luptăm nici împotriva cartelului de droguri, ca oamenii ăia să nu-şi piarda joburile. 
   Nicio societate nu-şi poate permite păstrarea unor locuri de muncă create doar pentru a se întreţine singure, mai ales când prin aceasta sunt vătămaţi oamenii. Medicii vor fi siliţi să înveţe să lucreze cu Noua Medicină sau îşi vor pierde joburile. Cu un număr foarte redus de medicamente, se va reduce drastic şi numărul bolnavilor. Asigurările medicale vor fi „renovate” şi vor putea scădea ratele de asigurare. Iar asta nu e tot.

   Dr. Hamer a scris în acest context: „Noi, oamenii, nu trebuie să uităm că suntem supuşi unor constrângeri impuse de cine ştie ce reformatori religioşi sau sociali, care însă nu au nimic de-a face cu biologia. Adevărata înţelepciune constă în a trăi în armonie cu codul nostru biologic, exprimat în creier, în psihic şi în suflet. Un om înţelept este cel care ne poate arăta cum să trăim în armonie cu codul nostru biologic dat de natură, fără să ne pierdem instinctele, fără să încălcăm legile naturii şi ale creaţiei.”

   Prin Noua Medicină, pacientul, omul devine mult mai încrezător în el însuşi. El înţelege toate bucăţile de puzzle ale propriei vieţi, învaţă să-şi elimine frica şi să-şi controleze conflictele, nu mai poate fi atât de uşor manipulat! Ori manipularea prin frică întreţinută artificial este unul din stâlpii sistemului actual al puterii şi controlului! Medicii sau profesorii aroganţi nu vor mai avea nicio şansă să manipuleze, deoarece nu se vor mai putea ascunde în spatele discursurilor pseudoştiinţifice. Această schimbare de paradigmă va avea consecinţe asupra tuturor domeniilor ştiinţei şi societăţii.

   În plus, Noua Medicină ne arată clar cât de mult s-a îndepărtat „civilizaţia” noastră de ceea ce înseamnă o viaţă umană. Structurile sociale moderne (pe de o parte însingurare în familii tot mai mici şi categorii de singles, pe de altă parte structuri ierarhice gigantice precum statele, armata, şcolile, bisericile, firmele mari etc.) sunt contrarii nevoilor noastre autentice, având doar scopul de exercitare a puterii prin aceia care au controlul. Ba mai mult, aceste structuri contribuie masiv la îmbolnăvirea noastră, creând conflicte care nu sunt prevăzute în programul nostru biologic. Ca o „încoronare” a acestei nebunii împotriva naturii şi a vieţii, ne mai este faultat şi procesul de autovindecare, prin „terapiile” otrăvitoare. Dr. Hamer a scris: „În principiu, pacientul are nevoie –pentru a rezolva conflictul- de condiţiile corespunzătoare codului din creierul său. Întrucât societatea noastră nu corespunde acestui cod, trebuie ca ea mai devreme sau mai târziu să se schimbe.”   

   Noua Medicină este „dinamită” curată, având potenţial de catalizator al unei conştientizări globale, pentru ca omenirea să se trezească din amorţire. Oponenţii Noii Medicine ştiu prea bine asta, de aceea nu s-au dat şi nu se dau înapoi de la nimic ca s-o discrediteze. Dr. Ryke Geerd Hamer, cel căruia destinul i-a dat sarcina de a formula aceste descoperiri, şi-a continuat mereu drumul, trecând prin toate greutăţile şi scandalurile, împreună cu armata lui de îngeri păzitori. El continuă să fie convins că raţiunea se va impune până la urmă, în conformitate cu explicaţiile celor cinci legi biologice care afirmă că toate forţele – inclusiv cele aparent distructive – merg în final spre un scop bun.

   Eu personal cred că Noua Medicină se va instaura spre binele tuturor abia când sistemul actual se va prăbuşi. Un catharsis, o ultimă catastrofă vindecătoare va fi inevitabilă. Natura nu permite la nesfârşit stagnarea, iar cine refuză să înveţe va învăţa „the hard way”.

   Până când acest lucru se va întâmpla, nu ne rămâne decât să informăm tot mai mulţi oameni despre adevărul pe care noi l-am aflat deja aprofundând Noua Medicină. Contribuţia mea este această carte, pe care o dedic doctorului Ryke Geerd Hamer.

~~ traducere din cartea "Minciunile lucrative ale stiintei" - Johannes Jürgenson ~~

de pe blogul pe care vi-l recomand din suflet ca e super tareee:

http://piersicuta.blogspot.de/2015/01/johannes-jurgenson-noua-medicina.html