JIDDU KRISHNAMURTI este un iluminat al secolului trecut. El s-a
născut la 11 mai 1895, la Madanapalle, în sudul Indiei. Nu a avut nici o
religie şi nici o filosofie prestabilită, deoarece speranţa lui era de a
elibera omul de toate sistemele - de dogmele şi de opiniile relative ca şi de
teologia rigidă si de religia organizată. El vedea omul unit în minte şi trup
şi eliberat de înlănţuirea şi tirania ego-ului acaparator. Krishnamurti
vorbeşte despre problemele care sunt comune tuturor oamenilor - suferinţa,
violenţa, frica, iubirea şi trecerea timpului. El vedea mulţi oameni captivaţi
de mireasma unor false valori şi recomandă ca ei să renunţe la ideile lor
greşite despre ei înşişi - idei bazate pe condiţionările lor anterioare.
Omul
nu poate învăţa nimic, spunea el, până când nu încetează să mai compare
prezentul cu trecutul, pentru că prezentul este întotdeauna nou şi trebuie să
fie experimentat cu o minte liberă de toate gândurile şi ideile trecute.
Educaţia
a fost una dintre preocupările de bază ale lui Krishnamurti. El a fondat şcoli
pentru tineri în mai multe ţări, dar a petrecut puţin timp acolo, împârţindu-şi
cea mai mare parte a timpului între America, Elveţia şi India. Considera
şcolile drept locuri "unde elevii şi profesorii pot să înflorească
interior". Pentru că "acesta este scopul şcolilor, nu doar să
transforme fiinţele umane în instrumente mecanice, tehnologice, ci pentru a le
ajuta să se dezvolte ca fiinţe umane integre, lipsite de teamă şi de confuzie."
În viziunea sa, lăcaşurile de învăţământ trebuiau să fie "adevărate centre
pentru înţelegerea profundă a vieţii".
"A
năzui la siguranţă în raporturile noastre înseamnă, în mod inevitabil, a trăi
în suferinţă şi frică. Această căutare a siguranţei cheamă nesiguranţa. Am
găsit oare vreodată siguranţă în vreuna din relaţiile noastre? Am găsit?
Cei
mai mulţi oameni doresc siguranţă în iubire şi în a fi iubit, însă există oare
iubire când fiecare îşi caută propria sa securitate, propriul său drum? Noi nu
suntem iubiţi fiindcă nu ştim să iubim.
Ce
este iubirea? Cuvântul acesta este atât de uzat şi de corupt încât abia
îndrăznesc să-l folosesc. Fiecare vorbeşte de iubire, fiecare revistă, fiecare
ziar; fiecare misionar vorbeşte neîncetat de iubirea veşnică. "Eu îmi
iubesc ţara, îl iubesc pe rege, iubesc o carte, iubesc muntele, iubesc
plăcerea, îmi iubesc soţia, iubesc pe Dumnezeu."
Este
oare iubirea o idee? Dacă este, atunci ea poate fi cultivată, hrănită, apărată,
propovăduită, deformată în fel şi chip.
Când
spunem că iubim pe Dumnezeu, ce vor să însemne vorbele noastre? Înseamnă că
iubim o proiecţie a propriei noastre imaginaţii, îmbrăcată într-un fel de
respectabilitate conformă cu ceea ce credem că este mai nobil şi mai sfânt. A
spune"Îl iubesc pe Dumnezeu" este o absurditate.
Când îl adorăm pe Dumnezeu, noi ne adorăm pe noi înşine - şi aceasta nu este
iubire.
Fiindcă
nu am putut găsi soluţia iubirii între oameni, ne-am refugiat în abstracţiuni.
Iubirea poate fi ultima soluţie la toate dificultăţile omului la problemele şi la
necazurile lui.
Prin
urmare, cum vom putea descoperi ce este de fapt iubirea? Încercând să o
definim?
Biserica
o defineşte într-un fel, societatea într-alt fel şi, în plus, există tot felul
de devieri şi de pervertiri: a adora pe cineva, a te culca cu cineva, a schimba
emoţii cu cineva, a trăi în tovărăşia cuiva - sunt oare toate acestea ceea ce
numim iubire?
Desigur,
aceste noţiuni au devenit atât de personale, atât de senzuale, atât de
limitate, încât religiile s-au simţit îndreptăţite să declare existenţa unei
iubiri transcendentale, în ceea ce religiile numesc iubire omenească ele nu văd
decât plăcerea, dorinţa de a poseda, concu renţa, gelozia, dorinţa de a păstra,
de a controla şi de a te amesteca în gândirea altuia. Constatând complexitatea
acestor lucruri, religiile afirmă că trebuie să existe o altă iubire - divină,
sublimă, neprihănită.
Pretutindeni
în lume oamenii aşa-zis sfinţi susţin că a privi la o femeie este ceva cu totul
greşit; că nu te poţi apropia de Dumnezeu dacă ai raporturi sexuale; procedând
în felul acesta ei caută să-şi înăbuşe dorinţele care îi mistuie. Dar negând
sexualitatea, ei nu fac decât să-şi astupe privirea, căci neagă întreaga
frumuseţe a pământului. Ei şi-au înfometat inima şi mintea, au devenit nişte
fiinţe uscate, au izgonit frumuseţea, pentru ca frumuseţea este întotdeauna
asociată femeii.
Poate
fi împărţită iubirea în sacră şi profană, în divină şi omenească, sau iubirea
este indivizibilă?
Este
iubirea rezervată numai unuia şi nicidecum celor mulţi? Când o persoană spune
altei persoane: "Te iubesc", exclude prin asta
iubirea pentru ceilalţi? Este iubirea personală sau impersonală? Este iubirea
morală sau imorală? Este iubirea rezervată familiei? Şi dacă iubim întreaga
omenire, putem să iubim şi o anumită persoană? Este iubirea un sentiment? O
emoţie? O plăcere? O dorinţă?
Toate
aceste întrebări arată, nu-i aşa, că noi avem idei despre iubire, idei despre
ce ar trebui sau nu ar trebui să fie iubirea, pe scurt un tipar sau un cod
elaborat de cultura căreia îi aparţinem.
Pentru
a vedea limpede în această problemă, va trebui mai întâi să ne eliberăm de
amprentele veacurilor trecute, să ne distanţăm de toate idealurile şi
ideologiile referitoare la ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie iubirea.
A
crea o separaţie între "ceea ce este" şi "ceea ce ar trebui să
fie" constituie mijlocul cel mai amăgitor de a trata viaţa.
Cum
voi descoperi ce este această flacără numită iubire - nu cum s-o exprim, ci să
înţeleg ce înseamnă ea de fapt? Voi începe prin a elimina tot ceea ce au spus
despre ea bisericile, societatea, părinţii mei, prietenii mei, tot ceea ce am
putut afla de la persoanele pe care le-am cunoscut sau din cărţile pe care
le-am citit, căci eu doresc să descopăr prin mine însumi ce înseamnă iubirea.
Aceasta
este o problemă uriaşă, care priveşte întreaga omenire. Au existat mii de
moduri de a defini iubirea şi eu însumi sunt prins într-un astfel de tipar,
într-o reţea de lucruri care îmi fac plăcere. Prin urmare, pentru a
înţelege limpede problema iubirii, n-ar trebui să încep prin a mă elibera de
înclinaţiile şi de prejudecăţile mele?Iată-mă într-o stare de confuzie, sfâşiat
de propriile mele dorinţe, încât îmi spun: "Mai întâi scapă de
această confuzie; atunci vei descoperi, poate, ce este iubirea prin intermediul
a ceea ce nu este iubire."
Guvernul
ne spune să mergem să ucidem pentru ţară. Să fie aceasta iubire? Religia ne
cere să renunţăm la sexualitate din iubire pentru Dumnezeu. Să fie aceasta
iubire? Să fie iubirea dorinţă?. Nu spuneţi nu! Pentru cei mai mulţi oameni
iubirea înseamnă dorinţă: este dorinţa şi plăcerea sa, plăcerea care izvorăşte
din simţuri, din ataşament sexual, din starea de deplină satisfacţie.
Eu
nu sunt împotriva practicilor sexuale, dar luaţi seama la implicaţiile lor: ele
vă dau pentru moment senzaţia unui abandon total şi, când vă întoarceţi din nou
în dezordinea obişnuită, doriţi să se repete această stare în care nu există
nici necazuri, nici probleme, nici "eu".
Pretindeţi
că vă iubiţi soţia. Această iubire cuprinde plăcerea sexuală, plăcerea de a
avea pe cineva acasă care să îngrijească de copii, care să gătească. Aveţi
nevoie de această femeie care v-a dat trupul ei, emoţiile ei, încurajarea ei,
un anumit sentiment de siguranţă şi de bunăstare. Apoi, deo dată, ea se
îndepărtează de voi, se plictiseşte sau vă părăseşte pentru un altul şi
întregul echilibru emotiv vă este distrus. Această situaţie nefericită vă
tulbură adânc, o numiţi gelozie; ea presupune suferinţă, nelinişte, ură şi
violenţă. Ceea ce îi spuneţi în realitate soţiei dumneavoastră este: "Atâta
vreme cât îmi aparţii, te iubesc, dar de îndată ce mă vei părăsi, te voi uri.
Atâta vreme cât mă pot bizui pe tine că îmi vei satisface cerinţele sexuale şi
de al gen, te voi iubi; de îndată ce nu-mi vei mai da ceea ce doresc, te voi
scoate din inima mea."
Iată
cum între două persoane apare un antagonism şi un sentiment de separaţie în
care iubirea nu mai are loc. Dacă totuşi puteţi trăi cu soţia fără ca gândirea
să creeze toate aceste stări contradic torii, fără să vă întreţină aceste
nesfârşite sfâşieri, atunci poate. poate. că veţi şti ce înseamnă iubirea, şi
veţi fi liberi, în general, noi suntem sclavii persoanei de care depind
plăcerile noastre; dar când iubim trebuie să fim cu desăvârşire liberi, nu
numai faţă de cealaltă persoană, ci şi faţă de noi înşine.
Această
situaţie de a aparţine cuiva, de a fi psihologic hrănit de cineva, de a depinde
de cineva, presupune întotdeauna nelinişte, frică, gelozie, vinovăţie - şi
câtă vreme există frică, nu există iubire; o
minte copleşită de suferinţă nu va şti niciodată ce este iubirea. O stare
de suferinţă, sentimentală sau emoţională, plăcerea şi dorinţa n-au nimic de-a
face cu iubirea.
Iubirea
nu este produsul gândirii. Gândirea fiind
trecutul, n-are putinţa de a cultiva iubirea. Iubirea nu este închisă între
zidurile geloziei, căci gelozia înseamnă trecutul, în timp ce iubirea este
prezentul viu.
Cuvintele
"voi iubi", "iubesc" sunt lipsite de sens. Când ştiţi cu
adevărat ce înseamnă a iubi, nu depindeţi de nimeni. Iubirea nu se supune. Ea
este dincolo de cuvintele de respect sau de intimitate.
Ştiţi
oare ce înseamnă a iubi cu adevărat pe cineva - a iubi fără ură, fără gelozie,
fără mânie, fără dorinţa de a te amesteca în ceea ce face sau gândeşte, fără a
compara sau judeca? Când iubeşti, mai există comparaţie? Când iubeşti pe cineva
cu toată inima ta, cu tot trupul tău, cu întreaga ta fiinţă, mai există oare
comparaţie? Când te abandonezi total acestei iubiri, "celălalt" nu
mai există.
Oare
există în iubire responsabilităţi şi datorii? Se foloseşte iubirea de astfel de
cuvinte? Dacă faceţi ceva din datorie, există oare iubire în ceea ce faceţi? In
datorie nu există iubire. Structura datoriei îl ţine pe om încătuşat şi îl
distruge. Atâta vreme cât suntem siliţi să facem ceva din datorie, nu vom iubi
ceea ce facem. Când este iubire, nu mai există nici datorie şi nici răspundere.
Din
nefericire cei mai mulţi părinţi gândesc că sunt răspunzători pentru copiii lor
şi sentimentul răspunderii îi determină să le spună ce trebuie să facă, ce nu
trebuie să facă, ce trebuie să devină. Părinţii doresc pentru copiii lor o
situaţie sigură în societate. Ceea ce ei numesc responsabilitate este o parte
din acea respectabilitate la care ei se închină; şi mi se pare că unde se află
această respectabilitate nu există iubire. Părinţii nu sunt preocupaţi
decât ca odraslele lor să devină nişte burghezi perfecţi. Când îşi educă copiii
ca să se adapteze societăţii, ei nu fac altceva decât să perpe tueze
conflictele, războaiele, brutalitatea. Această grijă poate fi numită iubire?
A
creşte cu dragoste un copil, înseamnă a te comporta asemenea grădinarului care
îşi îngrijeşte florile, le udă, le urmăreşte cu delicateţe şi gingăşie nevoile,
le pune pământul cel mai bun. Dar când vă pregătiţi copiii să se încadreze în
societate, îi pregătiţi ca să fie ucişi. Dacă v-aţi iubi copiii cu adevărat,
n-ar mai exista războaie.
Dacă
pierdeţi pe cineva pe care-l iubiţi, vărsaţi lacrimi amare. Le vărsaţi pentru
voi înşivă sau pentru cel care a murit? Vă plângeţi pe voi înşivă sau îl
plângeţi pe celălalt? Aţi plâns vreodată pe altcineva? V-aţi plâns vreodată
fiul ucis pe câmpul de luptă?. Aţi plâns, bineînţeles, dar acele lacrimi au
curs pentru că vă înduioşa propria voastră soartă şi nicidecum pentru că a fost
ucisă o fiinţa omenească.
Dacă
plângeţi pentru că vă este milă de voi înşivă, aceste lacrimi nu au nici
un rost. Dacă plângeţi pentru că aţi fost lipsit de o persoană în care aţi
investit multă afecţiune, înseamnă că în realitate n-a existat afecţiune. Dacă
spuneţi că vă plângeţi fratele mort, atunci plângeţi pentru el. Este foarte
uşor să plângeţi pentru voi gândindu-vă că el s-a dus. In aparenţă plângeţi
pentru că inima vă este rănită, dar nu pentru fratele vostru suferiţi, ci
pentru voi înşivă, căci sunteţi înduioşaţi de voi înşivă şi această înduioşare
de sine vă împietreşte, vă determină să vă aplecaţi asupra voastră înşivă, vă
face şterşi şi stupizi.
A vă
plânge de milă, înseamnă oare iubire? A plânge pentru că aţi rămas
singuri, pentru că aţi fost părăsiţi, pentru că nu vă mai simţiţi puternici sau
pentru că soarta vă este potrivnică - întotdeauna lacrimile pe care le vărsaţi
sunt pentru voi înşivă.
Intr-o
clipă, puteţi vedea întreaga structură şi natură a acestui biet şi mărunt lucru
care este "eul", cu lacrimile lui, cu familia lui, cu naţiunea lui,
cu credinţele lui, cu religia lui, cu toată urâţenia lui; toate acestea se află
în noi, şi când le vedem cu toată inima noastră şi nu doar cu mintea noastră,
atunci avem cheia care pune capăt suferinţei.
Suferinţa
şi iubirea nu pot merge împreună, dar în lumea creştină a fost idealizată
suferinţa, a fost pusă pe cruce şi adorată, dându-se astfel de înţeles că nu
este cu putinţă omului să se elibereze de ea decât pe această cale. Aceasta
este întreaga structură a unei societăţi bazată pe exploatare religioasă.
Atunci
când vă întrebaţi ce este iubirea, s-ar putea să fiţi prea înfricoşaţi de
răspuns pentru a-l putea accepta, căci el ar putea să provoace o răsturnare
totală, ar putea sfărâma legăturile familiale. Aţi putea descoperi că nu vă
iubiţi soţia, soţul sau copiii. (dar oare îi iubiţi?), s-ar putea ajunge până
acolo încât să se prăbuşească întregul edificiu pe care vi l-aţi construit în
jur, s-ar putea să nu vă mai întoarceţi niciodată la templu.
Dar
dacă, în ciuda acestor lucruri, veţi dori totuşi să descoperiţi ce este
iubirea, veţi vedea că frica nu este iubire, dependenţa nu este iubire,
gelozia nu este iubire, posesiunea şi dominarea nu sunt iubire, chinul de a nu
fi iubit nu este iubire.
Iubirea
nu este contrariul urii, după cum umilinţa nu este contrariul înfumurării. Dacă
puteţi înlătura toate aceste lucruri, nu prin constrângere, ci îndepărtându-le,
aşa cum ploaia îndepărtează praful depus de multe zile pe o frunză, atunci
poate veţi reuşi să găsiţi acea minunată floare după care omul a tânjit întotdeauna.
Atâta
timp cât n-aţi obţinut iubirea - nu doar în mici fărâme ci din belşug - atâta
timp cât nu sunteţi plini de ea, lumea va fi condamnata la dezastru. Cunoaşteţi
din punct de vedere intelectual că unitatea omului este esenţială. Şi
iubirea este singura cale, însă cine vă va învăţa să iubiţi? Există vreo
autoritate, vreo metodă, vreun sistem care să vă poată spune cum să iubiţi?
Ceea ce încearcă unii să vă spună, fiţi siguri că nu este iubire.
Aţi
putea spune: "Voi încerca să practic iubirea; mă voi gândi zilnic
la ea, mă voi strădui să fiu blând şi milos, mă voi sili să fiu atent cu
ceilalţi". Credeţi că v-aţi putea disciplina, că v-aţi putea
exersa voinţa pentru a iubi? Dacă o veţi face, iubirea va zbura pe fereastră.
Practicând o anumită metoda sau un anumit sistem cu scopul de a dobândi
iubirea, aţi putea deveni extrem de iscusiţi sau ceva mai binevoitori, sau veţi
putea ajunge la o anumită stare de non-violenţă, însă toate acestea n-au nimic
în comun cu iubirea.
In
această lume pustie şi sfâşiată nu există iubire, fiindcă plăcerea şi dorinţa
joacă rolurile cele mai importante. Şi totuşi fără iubire viaţa de fiecare
zi n-are nici un înţeles, fără iubire nu există frumuseţe. Frumuseţea nu se
află în ceea ce poate fi văzut; nu despre frumuseţe este vorba atunci când se
spune: "Iată un copac frumos, un tablou frumos, o clădire
frumoasă, o femeie frumoasă." Nu există frumuseţe decât
atunci când mintea şi inima stiu ce este iubirea.
Fără
iubire şi fără frumuseţe nu există virtute. Ştiţi foarte bine că încercând să
amelioraţi societatea sau să daţi de pomană la cei săraci nu veţi face altceva
decât să adânciţi mizeria, căci în absenţa iubirii inima este plină de urâţenie
şi de uscăciune. Dar când există iubire şi frumuseţe orice veţi face va fi drept,
orice veţi face va fi desăvârşit. Dacă ştiţi cum să iubiţi, atunci puteţi
orice, căci cu iubire totul este cu putinţă.
Atingem
acum un punct esenţial: putem să ajungem la iubire fără vreo disciplină,
constrângeri, fără cărţi sacre, fără ajutorul unor conducători spirituali, şi
chiar fără intervenţia gândirii? Putem oare să o întâlnim, aşa cum uneori
întâlnim un frumos apus de soare?
Mi
se pare că pentru aceasta este nevoie de o pasiune arzătoare, însă de o pasiune
pură, lipsită de orice ţel, de orice determinare senzuală. Un om care nu ştie
ce este pasiunea, nu va cunoaşte niciodată ce este iubirea, fiindcă iubirea
se naşte numai atunci când există o totală lepădare de sine. O minte care
caută iubirea sau adevărul nu este o minte cu adevărat pasionată.
A întâlni
iubirea fără a o căuta este singura cale de a o găsi: a ajunge la ea pe
neaşteptate şi nu ca rezultat al unor sforţări sau al unor experienţe. O
astfel de iubire nu se supune timpului; o astfel de iubire este în acelaşi timp
personală şi impersonală, este atât pentru individ cât şi pentru mulţime.
Iubirea
este asemenea unei flori care îşi dăruieşte parfumul: o putem mirosi sau putem
trece nepăsători pe lângă ea. Floarea se află acolo pentru toţi, dar mai ales
pentru cei care îşi dau osteneala să-i soarbă parfumul şi să o privească cu
încântare. Puţin importă pentru floare faptul că suntem în grădină alături de
ea, sau că ne aflăm departe; ea continuă să împrăştie în jur suavul său parfum
pentru toată lumea.
Iubirea
este întotdeauna vie, nouă, proaspătă. Pentru ea nu există ieri sau mâine. Ea
se află din colo de tumultul gândirii. Numai mintea inocentă ştie ce este
iubirea şi numai mintea inocentă poate trăi în această lume care nu este
inocentă. Acest lucru extraordinar pe care omul l-a căutat veşnic prin
sacrificiu, prin adorare, prin sexualitate, şi dureri de tot felul, va putea fi
întâlnit atunci când gândirea, înţelegându-se pe sine, îşi va găsi în mod
firesc propriul sfârşit. Atunci iubirea nu mai are contrar, atunci iubirea nu
mai are conflict.
Vă
întrebaţi poate: "Dacă găsesc o astfel de iubire, ce se va întâmpla cu
soţia mea, cu copiii mei, cu familia mea? Ei au nevoie de o anumită
siguranţă." Dacă vă frământaţi în felul acesta, este pentru că nu v-aţi
aflat niciodată dincolo de câmpul gândirii, dincolo de câmpul conştiinţei. Dacă
v-aţi fi aflat acolo măcar o singură dată, n-aţi mai fi ridicat o astfel de
problemă, căci aţi fi ştiut prea bine ce înseamnă acea iubire în care nu există
gândire, în care nu există timp.
Poate
că ceea ce vă spun vă încântă şi, într-o anumită măsură, vă produce o stare de
hipnoză, dar a merge dincolo de gândire şi de timp - ceea ce înseamnă a merge
dincolo de suferinţă - înseamnă a fi conştient că există o dimensiune diferită
numită iubire.
Neştiind
cum să ajungeţi la această sursă extraordinară, ce vă rămâne de făcut? Nimic,
nu-i aşa? Absolut nimic. Atunci, lăuntric, sunteţi cu desăvârşire tăcuţi,
înţelegeţi oare ce înseamnă asta?
Înseamnă
că nu mai căutaţi, că nu mai doriţi, că nu mai urmăriţi nimic - pe scurt,
că nu mai există centru.
Atunci
există iubire."
Fragmente
selectate din cartea:
J.Krishnamurti - Eliberarea de cunoscut, Editura Herald
J.Krishnamurti - Eliberarea de cunoscut, Editura Herald