Vindecat complet de cancer in tot corpul: Cosmin Zirbo, WU din Interviu cu Wu: „Nu sunt un simplu virus pentru pământul ăsta pe care îl distrugem zilnic”

A copilărit pe flori de fân, iubeşte sportul extrem şi a ajuns să-l practice alături de mentorii săi pe care îi vedea la TV. De la 14 ani colindă Europa la festivaluri de muzică, iar la 23 de ani a devenit însoţitor de zbor. A supravieţuit unui cancer cu metastaze pe creier, gât şi plămâni şi plănuieşte să aducă copiii aproape de natură, la cabana pe care şi-a construit-o. Cosmin Zirbo, Wu pentru prieteni, are un singur motto: „după schi, la Wu”.

Şi-a petrecut copilăria la munte, la bunici în Mărişel, pe dealuri, prin păduri. Îşi făcea singur jucării din lemne, din potcoave de cai şi încerca să cosească fânul cu capace de conserve. Dormea pe pat de paie, în casa bunicilor, o casă fără curent, cu lumina pe lampă. Mergea la cules de ciuperci, iar seara făceau tocăniţă pe sobă cu lemne, cu smântână de casă. Îşi aminteşte cu drag iernile pline de zăpadă sau tradiţionalul tăiat al porcului. Îi vedea pe bătrâni cum citesc vremea, cum ştiau că, dacă soarele apune în roşu, a doua zi va fi senin. Crede în semnele naturii şi ştie că trebuie observate atent pentru a le înţelege. 

La Mărişel, pământul e crud, mâncarea e sănătoasă, apa plină de minerale şi tot acolo, în natură, e locul în care îşi găseşte de fiecare dată energia.   De pe la 5 ani până pe la 14, toate se întâmplau aici. Tatăl meu era mai mult plecat, eu veneam cu mama, cu un ARO, 1 oră şi 45 de minute. Pe drum, pe malul lacului Tarniţa, îmi imaginam că dacă maşina o să păţească ceva, eu am să supravieţuiesc şi o să-mi fac colibă în natură, în pădure şi o să convieţuiesc cu animalele. Visam cu ochii deschişi. De mic copil mi-am dorit să trăiesc în natură, printre culori şi aer curat. Se zice că există un magnetism al pământului pe care îl simţi, e o energie aparte, energie vie.   

Conţinutul educaţional sec primit la şcoală nu l-a atras. Se concentra încă din generală pe lucruri practice, pe ecologie, pe diversitatea mediului. Şi mai avea un microb: sportul extrem, adrenalina pe care încă nu o cunoştea, dar de care se simţea atras. Era 1996, anii emisiilor TV marca George Vintilă, transmisiunile din Braşov, cu împătimiţii genului, oameni pe care a ajuns ulterior să-i cunoască şi să practice alături de ei sporturi extreme. Nu pentru concursuri, nu pentru clasament, ci pentru energia pe care o găsea acolo şi pentru posibilitatea de a cunoaşte oameni, de a-şi face noi prieteni. 

Îmi doream să fac sport extrem, dar nu ajungeam la el. Echipamentele erau scumpe. Prima placă... am dat pe ea 6 milioane, a durat până când am putut să o am, dar eram stârnit, îmi doream mult, foarte mult şi aşteptarea aia mă făcea să-mi doresc şi mai mult să ajung în zona asta. Practic sportul extrem în limite de siguranţă, prudenţă, am grijă să nu mă rănesc. Îmi dau seama că nu are rost să treci limite, sportul trebuie practicat pentru frumuseţea lui, pentru corelaţia cu natura, cu muntele. 

Urmează liceul, perioada ieşirii din coajă, din cochilie. O mulţime de festivaluri bifate: Roşia Montană, Deva, Timişoara, Serbia, Budapesta, Delta Dunării, o mulţime de noi prieteni, oameni cunoscuţi atunci şi cu care păstrează şi astăzi legătura. Spune că toate aceste experienţe în afara şcolii l-au dezvoltat, l-au ajutat să se autocunoască, să înţeleagă ce vrea de la viaţă. În toată perioada aceea, Mărişelul a rămas aproape de sufletul lui Wu şi venea constant cu prietenii la cules de ciuperci, la pescuit de clean la Smida sau la Doda Pilii. Desigur că-şi aminteşte amuzat şi episoade trăite în perioada aceea în Cluj, cu iubiri şi îndrăgosteli, în clasicul parc de la blocuri în care se strângea gaşca. 

Ce-i important în viaţa asta, lăsând la o parte can-canurile şi alte aiureli, dacă nu prietenii, familia? Sunt prieteni din vremea când eram mic, în cărucior, pe care îi am şi astăzi şi la care s-au adăugat mulţi alţii. Legătura dintre oameni mi se pare fascinantă. Suntem toţi pe pământul ăsta împreună şi mi se pare normal să vorbim deschis. Eu vreau să trăiesc într-o comunitate în care să fim sinceri unii cu alţii, liberi. Necazurile vieţii, dar şi bucuriile, fericirea trebuie împărtăşite, mi se pare anormal să moară oameni fără să-şi spună lucruri unii altora... 

Termină liceul, cu decizia de a studia protecţia mediului, la Agronomie. A făcut proiecte, aplicaţii în natură, a dezvoltat culturi, a plantat copaci. Înainte de licenţă, Ioana, o bună prietenă care lucra în aviaţie, l-a adus la un interviu pentru însoţitori de bord. A fost ales, a început să zboare, i-a plăcut să zboare. Am cunoscut iarăşi oameni noi, eram o comunitate atunci, am început toţi de la zero şi am crescut împreună. Noi nu lucram pentru o companie, nu, noi am dezvoltat o comunitate micuţă şi ne alimentam unii pe alţii cu ceea ce puneam la comun toţi, fără bariere, invidie, ciudă. 

Mi-a plăcut să zbor! În vara lui 2011, a descoperit o umflătură în zona gâtului. O operaţie mică, totul părea rezolvat. A plecat în concediu şi la întoarcere a aflat că trebuie să facă analize suplimentare. Verdictul: cancer testicular cu metastaze la gât, pe creier şi plămâni. Chirurgul i-a spus că în urma operaţiei există posibilitatea de a fi afectat motric pe partea stângă. Nu cancerul, ci ideea unei pareze a fost extrem de greu de suportat. Am simţit atunci că sunt trădat... de ce mie? De ce chiar mie? De ce mie, 25 de ani??? De ce, cum? Ca să aflu mai târziu.... de mic am avut chestia asta că nu pot să trec prin lume aşa simplu – să cresc să-mi fac o familie, să merg la serviciu şi apoi să mor, să am o viaţă simplă. Eu cred că într-un fel am cerut chestia asta! Mi-am dat seama că aveam nevoie să-mi dovedesc mie că nu sunt un simplu trecător prin lume, un simplu virus pentru pământul asta pe care îl distrugem zilnic. 

A început o goană nebună după informaţii: părinţi, internet, prieteni, cărţi, filme, documentare. S-a blindat cu motivaţie şi a decis să meargă înainte. A ajuns la spitalul de oncologie unde i s-a propus radioterapie, apoi chimioterapie. Impactul fizic l-a speriat. La primele 3 întâlniri cu oncologul, a întrebat de fiecare dată, dacă îi va cădea părul. I-a căzut părul, i-au căzut genele, sprâncelene şi unghiile. 

A făcut şedinţe de radioterapie programate timp de 2 săptămâni la ore exacte. Ţi se face o mască pentru faţă, ca să nu-ţi mişti capul, albastru deschis cu multe găurele. Intram în cabinet, vedeam măştile pacienţilor atârnate acolo, le observam din mers pentru că nu eram interesat de ele, îmi puneau masca mea auzeam un sunet înalt, nespecific şi un miros de ars... nu ştiu cum să-l descriu, de piele arsă? Plastic ars? Păr ars? Ceva amestecat. 

Urmează experienţa de chimioterapie pe care o descrie ca fiind hardcore. Într-o sală cu 29 de scaune galbene cu stative de perfuzie, toate orientate spre mijlocul încăperii. Unul din scaune era al lui Wu. În colţul drept al sălii. Mergea, ştia că are de făcut o treabă acolo, asculta muzică în căşti şi se juca pe telefon, se concentra pe linia sa, pe firul lui pe care vroia să-l urmeze. 5 litri de ser pe zi, era umflat, desfigurat, iar lumea nu îl recunoştea pe stradă. Mergea spre ei pentru a-i saluta, iar ei nu-l recunoşteau. A fost ciudat, dar s-a obişnuit, a râs de toată treaba asta şi a mers mai departe. În spital vedea oameni care vomau, care nu se puteau ridica din pat. A refuzat să-şi ia în serios statutul de bolnav, de pacient. Aşadar, a fugit în Austria la schi fără acordul medicilor. 

În tot tratamentul o singură dată, într-o joi, m-am simţit ca otrăvit. Îmi venea o idee, încercam să trag de un fir să construiesc mental ceva, se întrerupea, căutam alt fir, se întrerupea, a fost horror. M-am oprit, am analizat, am realizat că e un efect al otravei, al medicamentelor, l-am izolat, am mers mai departe. Îmi aduc aminte că nu aveam răbdare să fac nimic în perioada aia, mă apucam de ceva, trânteam imediat, era nerăbdarea de a se termina odată, să mă fac bine. Pe tot parcursul acestui tratament Wu spune că încerca să nu intre prea tare în ideea de a fi bolnav. 

S-a întors la şcoală şi a absolvit cursul de manager în turism, cabanier. Avea planuri de viitor şi nu se gândea că o să moară de cancer. Îşi spunea rugăciunea, se gândeam doar pozitiv la el şi a realizat că pentru asta e nevoie să gândească pozitiv şi pentru ceilalţi. Are o relaţie specială cu spiritualitatea şi crede că dacă îl vede pe Dumnezeu ca fiind o parte din el, din noi, din oameni, atunci când se roagă pentru ajutor, se roagă pe sine să nu renunţe, să se ajute! A moştenit această relaţie cu spiritualitatea de la părinţi, care vin de la ţară şi păstrează tradiţiile străvechi. 

Are şi o carte de rugăciuni pe care bunicii lui au găsit-o în pădure şi pe care o poartă cu el mai tot timpul. Vede nedreptăţile Bisericii, dar vede şi energia pozitivă pe care un om o primeşte în momente de rugăciune. Şi-a luat energie şi dintr-o carte despre eliminarea emoţiilor negative, despre budişti care practicau meditaţia fericirii şi care după 14 ore de RMN în care li se studia activitatea cerebrală, ieşeau cu zâmbetul pe buze. 

Îţi jur că numai asta am avut în cap – dacă ei au putut şi eu pot! În plus, mi-am stabilit şi câteva ritualuri. În fiecare dimineaţă, cu mir luat de la preoţi îmi scriam pe zona tumorii de la gât şi de pe cap cuvinte: iubire, frumuseţe. Şi n-am fost singur! Cred că mama a luptat cu mine 49% şi eu 51%, era cu mine, mi-a aşternut totul, mi-a făcut cele mai mari răbdări. Aveam momentele mele de cugetare şi de luptă. Mă gândeam şi-mi impuneam să mă vindec. Mă concentram pe toate realizările mele şi de atunci n-am mai avut speculaţii pe vindecare, ci pe timp. Când mă vindec? Ştiam că nu are cum să nu iasă. Am avut cu mine rugăciunea Sfântului Nectarie care mă ajuta să mă concentrez asupra vindecării, m-am avut pe mine, pe ai mei şi doctorii. Nu m-am gândit vreodată să renunţ, mergeam înainte, mi-am spus obsesiv că pot, îmi repetam că pot! 

Am luat decizia de a rămâne să fac tratamentul în Cluj şi nu în altă ţară şi sunt convins că am ales cea mai bună variantă – să fiu cu familia şi cu prietenii să mă tratez împreună cu ei. Dacă mergeam în altă ţară într-un salon fără ei, nu ştiu dacă reuşeam. Dar aici a fost foarte bine. Eram cu ai mei, cu prietenii, ieşeam în oraş la bere, conduceam. Am lucrat şi pe partea de alimentaţie, am luat extracte din plante puternic antioxidante, ceai indian, extrase din grâne, vitamina C. 

Eu am ajuns să folosesc citostatice pentru că treaba era avansată. Altfel aş fi mers doar pe chestii naturale, pe chestii bio, făcute de mâna mea. M-am bazat pe intuiţia mea, pe ritmul meu. Toate astea te fac să mergi mai departe. Toate împreună. N-am mers numai pe chimio, pe religie, pe nutriţie, pe bioenergie, ci pe toate la un loc şi le-am adaptat pentru mine. 

Vara lui 2012 vine pentru Wu cu un alt rezultat: vindecare completă! Tocmai văzuse un reportaj despre reciclarea în masă din Londra în anii ‘20. Mesajul era acela de a motiva oamenii să ajute la refacerea ţării după război, adică ideea că după război, se revine la normalitate. Asta a simţit şi el. Că vrea să-şi caute echilibrul, balanţa. Îşi imagina deja cabana pe care apoi a construit-o cu mâna lui, ajutat de tatăl său, locul în care vrea să-şi reia sporturile şi să-şi aducă oamenii dragi. Aveam satisfacţia că am trecut peste şi mă bucuram că oamenii apreciază. 

Ceea ce nu suportam nici atunci nici acum este compătimirea. Asociam compătimirea cu neîncrederea de a mă vindeca. Şi le spuneam asta oamenilor. Îi rugam să se gândească la mine pozitiv şi să-mi dea energie pozitivă. Eu nu mi-am spus niciodată că sunt bolnav, eu am fost bolnăvior. Aşa îmi spuneam, sunt bolnăvior şi-mi fac treaba ca să mă vindec. Întrebarea cum eşti cu sănătatea mă face să reacţionez temperamental. 

Nu vreau să-mi trag un merit din asta, cred cu tărie că oricine, dar ORICINE o poate face! Dacă îţi ajuţi corpul, creierul, sufletul, îi dai alchimia de care are nevoie, reuşeşti. Şi mai trebuie să ai grijă să nu exagerezi. Sunt atent la exagerări cu mici excepţii: râd exagerat de mult, glumesc exagerat de mult. După această experienţă, în viaţa lui Wu s-au schimbat multe. Relaţiile cu familia, cu prietenii sunt altfel, oamenii sunt altfel. Au dispărut o mulţime de elemente negative din jurul lui, iar lucruri ce erau înainte mici, au devenit mari. Lucruri minore pe care nu dădea doi bani, acum le simte enorme. 

Crede în energia pozitivă, pe care vrea să o dea mai departe celor din jur. Vrea să-şi imprime pe corp o linie a vieţii, pornind de la copilărie, munte, cabană, placă, perioada injecţiei, a perfuziei, iar apoi simboluri ale locurilor minunate în care vrea să ajungă şi ale lucrurilor pe care le vrea în viaţa lui. E o chestie de „law of attraction” să lansezi în univers energie pozitivă care se întoarce pozitiv la tine. Evident sunt piedici, dar sunt elementare, materiale, nu spirituale. Spiritual te dezvolţi tu, fix cum vrei, nu cum îţi impune cineva. 

Cu oamenii pe care îi am lângă mine, jumătatea mea Diana, mama, tata, fratele meu, prietenii, ştiu că nimic nu mă poate împiedica să mă dezvolt spiritual aşa cum vreau eu. Pentru că poţi, poţi! Poţi să faci absolut tot ce vrei! Wu m-a asigurat că la cabana pe care şi-o construieşte nu va fi linişte. Are în plan un proiect de reîmpădurire a zonei, o şcoală de schi, trasee de motocross, downhill si cross-country, concerte şi festivaluri. 

Vrea să scrie un dicţionar şi să organizeze activităţi extraşcolare pentru copiii din România. Mi-am dat seama că ne cunoaştem originile doar până la bunici, eventual străbunici. Nu ştim de unde venim, cine am fost. Nu-mi place asta...vreau prin acest dicţionar de arhaisme şi regionalisme să salvez cuvintele vechi de aici, pe care le-am descoperit, care sunt parte din noi şi trebuie să rămână, sunt lucruri pe care le-am avut la un moment dat, de care ne-am bucurat. Şi o să adun copiii din sat şi din Cluj să facem un mini centru de educaţie informală despre ecologie, despre protecţia mediului. 

Nu vreau să fac asta cu adulţi care ştiu deja chestiile astea, vreau să aduc copii, să vorbim despre viitorul lor. Prin joacă vreau să-i fac să înţeleagă ce este natura, rolul plantelor, al pădurii, al animalelor, să le stârnesc curiozitatea pentru conservarea biodiversităţii, să replantăm, să facem jucării naturale, jocuri, culori. Este un pic de educaţie, un pic de reîmpădurire şi un pic de sănătate.

Comentariu Dr Crina:
Daca vrei sa beneficieze si altii de intelepciunea lui Cosmin si de potentialul uman de vindecare, DA MAI DEPARTE si altora acest material.
Multumesc

Draga WU,

MULTUMIM CA EXISTI !

Materialul original de pe: 

http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/interviu-wu-mi-am-dat-seama-aveamnevoie-sa-mi-dovedesc-nu-simplu-trecator-lume-simplu-viruspentru-pamantul-distrugem-zilnic-1_53b27f090d133766a80ab5f8/index.html#