Nu intrăm în era informaţiei, ci în cea a autismului

Lumile virtuale, paradisul autiştilor

Tehnologiile de comunicaţie care au modelat societatea noastră după mijlocul secolului XX au lansat mari promisiuni: rapiditatea şi fluiditatea schimburilor de informaţii, accesibilitatea şi răspândirea universală a cunoaşterii. Dar promisiunea lor cea mai grandioasă a fost aceea de a apropia fiinţele umane.

Internetul, proiectat iniţial pentru a facilita accesul la informaţiile ştiinţifice, s-a văzut astfel dotat progresiv, din ce în ce mai mult, cu instrumentele necesare pentru a exprima „personalitatea” oamenilor, nu doar pentru a propaga idei. Astfel se explică popularitatea blogurilor – jurnale unde se etalează viaţa privată sau diferite idei personale – şi cea a reţelelor sociale virtuale unde se stabilesc contacte între cei care împărtăşesc aceleaşi interese.
Graţie acestor noi „tehnologii sociale” ar fi posibil, în cele din urmă, să ne eliberăm total de „aparenţele exterioare”, de „normele sociale” şi să ne întâlnim direct, după afinităţi mai profunde, aşa cum a profeţit apostolul LSD-ului (acidul lisergic dietilamida-25,una dintre cele mai puternice substanţe halucinogene cunoscute), Timothy Leary, convertit mai târziu la cultul virtualului?!
Iluzia întreţinută de „comunităţile virtuale” care au înflorit pe internet este una subtilă, întrucât, dacă persoanele mai în vârstă simt instinctiv că acest fel de comunitate este destul de superficială – din cauza cuvintelor goale şi a impresiilor vagi pe care le vehiculează – tinerele generaţii consacră întotdeauna mai mult timp vieţii lor paralele, în întregime virtuală, şi lasă la o parte aproape tot ceea ce constituia altădată viaţa reală. 
Mulţi părinţi sunt preocupaţi de această tendinţă a copiilor lor, chiar şi dacă ei nu sunt pe deplin conştienţi de pericolele realităţii virtuale. Acest articol îşi propune să arate cum imersiunea tehnologică, tendinţa oamenilor de a-şi transfera viaţa pe internet creează o izolare care nu este neapărat fizică – cu toate că are tendinţa de a deveni şi fizică – ci mai ales psihologică, chiar spirituală. De ce atât de mulţi oameni caută de fapt această izolare?

Drogul virtual

Cea mai bună modalitate de a înţelege starea pe care o induce utilizarea intensivă a internetului este prin analogie cu efectele comune ale majorităţii drogurilor (statisticile arată că mulţi oameni au avut cel puţin o astfel de experienţă în viaţa lor, fie folosind substanţe stupefiante, fie alcool).
Desigur ne putem întreba de ce unii oameni nu se pot abţine să bea prea mult, deşi ei ştiu, deseori din propria lor experienţă, că se vor simţi rău după aceea? Efectele negative ale consumului de alcool par uşor de trecut cu vederea de către cei care beau, pentru că atât timp cât se află în starea euforică indusă de beţie ei îşi pot pune deoparte toate grijile, temerile şi îndoielile cu care se confruntă în mod obişnuit. Toate aceste gânduri – inerente, aşa cum se spune, vieţii pe pământ – dispar atunci şi ei se pot exprima fără inhibiţii, fără regrete.
Problema este evidentă în primul rând la alcoolicul care apoi „trebuie” să bea din nou şi din nou, pentru a evita să vadă realitatea aşa cum este. Ajutat şi totodată împins de alcool, el îşi construieşte o lume în afara realităţii, şi îi este din ce în ce mai dificil să comunice cu ceilalţi, cu excepţia situaţiei în care se află împreună cu alţi alcoolici, într-un bar.

Putem spune că internetul este un drog, tocmai pentru că oamenii revin la el din nou şi din nou, construindu-şi întreaga viaţă în jurul lui; toate semnele unei dependenţe sunt prezente. S-a vorbit deja destul de mult pe acest subiect. Dar ce anume îi determină pe unii oameni să-şi petreacă mai tot timpul în faţa calculatorului, navigând pe internet? Răspunsul este oferit de însuşi principiul de utilizare a internetului, ce constă în a urmări, click după click, firul propriilor gânduri şi al propriilor dorinţe şi astfel, de a le orienta cu putere şi un timp îndelungat într-o direcţie unilaterală, fără a fi deranjat vreodată de realitate sau de alţi oameni.

Se poate observa, printre altele, pe forumurile de discuţii, unde toţi cei care intervin dau impresia că ştiu mai bine decât alţii, că foarte rar ei caută să afle lucruri noi. „Libertatea de gândire” pare totală dar, cum au constatat unele persoane sincere, nicio concluzie obiectivă nu se naşte din aceste discuţii sterile. În general, internautul poate să nu vadă şi să nu citească decât ceea ce vrea, şi cu excepţia cazului în care este ferm ancorat în lumea reală, nu există limită, corecţie sau pedeapsă pentru potenţialele sale erori .
Este desigur plăcut să simtă că toate opiniile sale sunt justificate. Este de asemenea plăcut să poată, prin intermediul blogului său, să-şi exprime liber stările sufleteşti, fără să fie nevoie să îşi dea seama prin ce anume aceste sunt eventual greşite sau, cel puţin, incomplete. Dar ce s-ar petrece dacă toată viaţa noastră nu ar fi decât o lungă aiurare a minţii, fără niciun reper de care să se agaţe? Cum structurează aceasta fiinţa umană?

Sindromul Asperger
Pentru a ne imagina unde poate să conducă o viaţă înconjurată prea mult de calculatoare şi pentru a confrunta fantasma tehnologică cu realitatea, trebuie să ne îndreptăm atenţia către Statele Unite, şi în particular către Silicon Valley, unde trăiesc mii de programatori. Se pare că supraabundenţa tehnologică şi încrucişările genetice sunt în curs de a crea o mutaţie socială care nu are nimic utopic.

În 2001, Wired, revista de referinţă pentru „cibercultură”, publica un articol care continuă să facă vâlvă şi astăzi. Acest articol prezenta un fapt îngrijorător – o maladie care se răspândeşte foarte rapid în Silicon Valley, numărul de cazuri triplându-se de la mijlocul anilor ’90. Este vorba despre o formă de autism hiperactiv numit sindromul Asperger, după numele psihiatrului austriac care a identificat această problemă la mai mulţi copii, publicând o teză în 1944. În acest context, „hiperactiv” trebuie înţeles în sensul că aceşti copii sunt normali, chiar superiori ca inteligenţă, dar se confruntă cu o cvasi-incapacitate de a relaţiona cu colegii lor.

Wired redenumea această ciudată maladie sindromul geek, deoarece copiii afectaţi par să se adapteze perfect la lumea virtuală (geek sunt cei care îşi petrec viaţa în faţa unui calculator), iar cei mai mulţi dintre ei au părinţi informaticieni, care au descoperit apoi că au acelaşi fel de probleme. Acesta este motivul pentru care ei sunt îndrăgostiţi de internet: pot, în sfârşit, să comunice! Pare foarte pozitiv la prima vedere: oameni care au incapacitatea de a comunica pot, în sfârşit, să o facă prin intermediul unei maşinării. Nu numai că îşi găsesc un loc în societate, dar ei se pot dovedi a fi genii ale informaticii. În aceste medii se spune chiar despre Bill Gates, fondatorul multimiliardar al Microsoft-ului, că ar fi un caz tipic.

Unii au profitat de acest caz pentru a lansa un atac împotriva sistemului psihiatric şi a căutării sale continue de standardizare psihică. Dacă o persoană puţin „anormală” realizează lucruri deosebite, de ce o etichetează ca „bolnavă mental” şi o culpabilizează pentru ceea ce pot fi talente ascunse? Dacă aceste argumente par coerente la prima vedere, realitatea ne forţează să respingem cu vigoare ideea că putem fi armonioşi şi fericiţi atunci când nu comunicăm cu semenii noştri decât prin interpunerea unor ecrane. Această izolare socială este în realitate un infern, pur şi simplu, iar dacă nu putem forţa oamenii să se transforme, să îi adâncim în izolarea lor existenţială dându-le explicaţii pseudo-ştiinţifice este chiar o crimă.

O „rezolvare” facilă a problemelor este să le reducem la chestiuni de genetică, dar aceasta ne împiedică să vedem că acest rău este pe cale să pătrundă în toate straturile societăţii, chiar şi în rândul celor care nu au o problemă de comunicare. Putem spune că nu intrăm în era informaţiei, ci în era autismului, şi nu remarcăm aceasta, deoarece aproape toată lumea este mult prea ocupată să-şi construiască propria „bulă” virtuală. Pentru a ne convinge de acest fapt este de ajuns să observăm numărul din ce în ce mai mare de persoane care nu pleacă nicăieri fără căşti pe urechi.

Maladie a minţii

Analizând simptomele sindromului Asperger, reiese că el apare, în principal, ca urmare a dezvoltării hipertrofice a intelectului. Nu este atât o boală mentală, cât o boală a mentalului, şi toate persoanele care sunt puse prea devreme în faţa unui calculator, fără să fi avut timp să dobândească suficiente experienţe în lumea reală, riscă să se structureze interior în acelaşi mod. Trebuie să ne debarasăm de etichetarea psihiatrică atât de „practică”, deoarece ea în realitate ne face să nu  reflectăm mai profund. Trebuie să căutam să înţelegem în ce măsură acest pretins sindrom Asperger denotă existenţa unui intelect „omnipotent”, care dirijează întreaga viaţă şi nu acordă niciun loc pentru ceea ce nu poate să intre în logica sa. Probabil vom putea observa atunci de ce dezvoltarea acestui sindrom este indisociabilă de cea a internetului.

Când citim lista simptomelor, încă de la început se remarcă o contradicţie: pe de-o parte se afirmă că subiecţii sunt foarte inteligenţi, pe de altă parte se spune că ei nu sunt capabili să gestioneze „semnalele sociale” – ceea ce conduce la sentimentul de a fi copleşit de „cacofonia mediului”. Dar, dacă actul comunicării nu este decât o chestiune de „decodare” şi de „interpretare” a semnalelor emise de lumea exterioară – cum afirmă toate teoriile despre comunicare predate în universităţi – de ce creierul inteligent al acestor autişti ar avea blocaje la acest nivel? Nu ar fi suficient să fie învăţaţi câteva reguli de comportament pentru a-şi evalua retardul şi pentru a redeveni „normali”?

Strategia folosită în general în terapia sindromului Asperger recurge la şedinţe de psihologie cognitivă – o nouă disciplină, specializată în studiul gândirii şi schimburilor sociale. Dar aceasta nu rezolvă problema decât foarte superficial: deşi dispune de mai multe instrumente pentru a face faţă lumii, autistul rămâne fundamental tot un autist. Prin urmare, soluţia nu este una „tehnică”, ci necesită o transformare profundă şi voluntară a fiinţei. 

Un alt semn al prezenţei unui intelect hipertrofiat este acela că persoanele predispuse la sindromul Asperger sunt, în cuvintele precise ale profesorului Gilbert Lelord, „dispersaţi în spaţiu şi defazaţi în timp”. Altfel spus, ele nu pot gestiona magia relaţiilor sociale, cu toate că au nevoie, în termeni de spontaneitate. Intelectul este pierdut în faţa oamenilor care îl abordează şi în faţa tuturor acelor sentimente necunoscute care nu se potrivesc cu schemele lui. Ei îşi pun în joc strategiile pentru a reuşi să comunice un pic... Dar fără aspectul de căldură sufletească, nu pot să aibă relaţii profunde, iar nemulţumirea lor creşte.

Defazajul în timp pare să indice faptul că persoana face diferite calcule în capul său, că nu este pe deplin prezentă în interacţiunea cu ceilalţi. Dar, paradoxal, autistul este dispersat în spaţiu: el stochează o mulţime de date, procese, analize. El nu este deci în centrul fiinţei sale şi, în consecinţă, nu poate să găsească cuvintele şi gesturile potrivite. Deşi este închis în sine însuşi, în acest caz nu se poate vorbi cu adevărat de narcisism, în sensul primar al termenului: problema nu este că autistul s-ar gândi doar la el, este mai curând că el gândeşte prea mult!

Persoana cu autism se comportă de fapt ca şi cum ar fi în faţa unui ecran. Pe de o parte, imaginile îi sosesc ca o suită de fotografii plate şi fără viaţă. În timp ce lumea ar trebui să o facă să se mişte, să o incite să participe, ea rămâne nemişcată. Sau, exprimat în termeni medicali, se constată cvasi-absenţa limbajului corporal. Pe de altă parte, cuvintele sunt tratate de ea cum ar face o maşină. Fie acestea se integrează în logica sa, fie generează o contradicţie şi vor exista tensiuni, chiar violenţă, fără ca persoana să realizeze că reacţia sa blochează schimbul. De fapt, se pare că autistul nu este pe deplin conştient că se află în faţa unei alte fiinţe umane, iar cuvintele acesteia din urmă pot avea altă semnificaţie. Unul dintre simptome este chiar acela de a lua cuvintele prea „literal”, astfel că subiectul nu înţelege aproape niciodată jocurile de cuvinte şi subînţelesul lor.

Un flagel modern

Din aceste câteva exemple – care provin din experienţe autentice – se poate observa că persoanele atinse de acest rău modern sunt extrem de repliate în ele însele şi aceasta se petrece şi în ciuda unei eventuale bunăvoinţe a lor de a se deschide. Intelectul lor funcţionează, poate să gestioneze toate informaţiile care vin spre ele, dar toate aceste abstracţiuni le împiedică să fie pur şi simplu prezente în interacţiunea cu ceilalţi. 
Astfel, importanţa acordată cuvintelor însuşi şi modului de a le trata, conduce nu doar la ignoranţă – cuvintele nu sunt ataşate de nimic – dar şi la izolare. Într-adevăr, de ce să petreci timp cu alte persoane, dacă ele nu servesc decât să îţi hrănească reflecţiile personale? Şi de ce alţii ar trebui să fie supuşi la aceasta?
Nu este vorba aici de a-i judeca pe indivizi, ci de a constata un mecanism psihic ce nu apare ca fiind o problemă în lumea virtuală – ba chiar este necesar pentru a „exista” în această lume – dar care împiedică toate formele de participare activă la societatea reală.
Acest articol se concentrează pe analiza cazurilor extreme, dar trebuie să fim conştienţi de faptul că în aşa-zisa societate „normală”, dialogurile adesea seamănă a monologuri suprapuse. În timp ce cineva vorbeşte, celălalt este deja în curs de a-şi elabora răspunsul şi vice-versa.
Unui om obişnuit îi place să vorbească despre el însuşi şi o face cât poate de mult. Dar când situaţia socială îi permite, aşa cum se petrece în zilele noastre cu ajutorul internetului, să trăiască doar conform propriilor interese şi dorinţe, fără să se preocupe vreodată de ceilalţi, ea ajunge să se înece în egocentrismul său şi să piardă toată deschiderea pentru ceea ce este exterior ei însăşi.

Acest fapt apare deoarece internetul, care răspunde unei dorinţe importante a oamenilor de a-şi conduce „liberi” viaţa, îi conduce totodată către o închidere subtilă, aşa cum se observă că se cristalizează la „autiştii hiperactivi” – oamenii de mâine care au abandonat lumea fizică pentru cea a abstracţiilor pure.
În vechile societăţi, înainte ca tehnologia să „elibereze” oamenii, problemele erau tratate dintr-un punct de vedere moral şi fiinţele puteau să se raporteze la o autoritate pentru a se reorienta pe drumul cel bun, către o participare activă la societate, care este de asemenea o modalitate de înlăturare a deviaţiilor egotice. 
Dar astăzi, fiinţe cu probleme, încurajate de teorii psihologice aberante, se simt superioare ca inteligenţă, vor să-şi rezolve singure aceste probleme, prin ele însele, şi sfârşesc în a se complace în aşa-numitele „maladii mentale”, în „mizerii existenţiale”, care le dau impresia de a exista şi le oferă în acelaşi timp o scuză pentru a nu face ceea ce ar trebui să facă.
În realitate, fiinţa izolată nu poate să iasă din propriile bizarerii fără un ajutor din exterior, fără privirea caldă, dar intransigentă, a unor fiinţe apropiate care îi văd dorinţa de a ajunge la normalitate, dar care îi observă de asemenea divizarea interioară. Un grup bine orientat este singura forţă care poate depăşi un egocentrism ce a ajuns sa fie atât de banalizat încât nu se mai poate vedea că este de fapt o formă de posesie. 
Autismul este în realitate faza finală a replierii egotice şi nu este surprinzător faptul că umanitatea se aruncă cu o grabă nebună în lumile virtuale, unde această tendinţă se va dezvolta pe deplin.
Se pune totuşi o întrebare: cei care au gustat deliciile libertăţii virtuale vor mai putea vreodată să se supună unei ordini sociale constrângătoare, dar care ar putea totuşi să fie singura ieşire din mrejele tehnocraţiei, care caută să îl închidă pe fiecare într-un cocon virtual?

Multumim Adina Teodorescu pentru acest material minunat de pe yogaesoteric.

Citiţi şi:
Drogurile lumii moderne: cumpărăturile, serviciul, computerele, dulciurile, tutunul, cafeaua...
Tatuajele şi piercingul - o modă periculoasă