Arta de a iubi (partea I) - selectie din notitele Corinei Marin
Doua persoane se indragostesc una de cealalta cand simt ca au gasit cel mai bun obiect oferit pe piata, avand in vedere limitele propriei lor valori de schimb (adesea, ca in cazul cumpararii unor proprietali efective, potentialitatile ascunse ce pot fi dezvoltate ulterior joaca un rol considerabil in cadrul targului).
Exista o confuzie intre trairea initiala a indragostirii si mentinerea unei stari permanente de iubire.
In momentul in care doua persoane lasa toate barierele de o parte si devin „una”, apare o traire dintre cele mai ametitoare, dintre cele mai pasionante ale vietii. Si este cu totul iesita din comun, de-a dreptul miraculoasa, tocmai pentru persoanele inchistate in ele insele, izolate, lipsite de iubire.
Ele iau intensitatea orbirii lor, ,,nebunia” lor, drept o dovada a puterii dragostei ce le-a cuprins, cand aceasta nu dovedeste, de fapt, decit gradul insingurarii lor anterioare. „Iubirea” de tipul acesta nu poate fi, prin natura sa, de durata.
Omul este constient de durata scurta a propriei vieti, de faptul ca s-a nascut fara voia sa si va muri impotriva vointei sale (posibil inaintea celor dragi sau acestia vor muri inaintea sa), de singuratatea si izolarea sa, de neputinta in fata fortelor naturii etc.
El si-ar pierde mintile daca nu ar spera ca se poate elibera din aceasta captivitate, ca va putea iesi din aceasta stare spre a se uni intr-o forma sau alta cu alti oameni, cu lumea din afara sa. Izolarea duce la o puternica anxietate.
Cea mai profunda nevoie a omului este cea de a-si depasi izolarea, de a parasi captivitatea singuratatii, de a ajunge la unitate. Rezolvarile depind, intr-o anumita masura, de gradul de individualizare la care a ajuns omul.
La copilul mic, eul s-a dezvoltat deja, dar nu foarte mult: copilul se simte inca una cu mama sa si nu are sentimentul izolarii atat timp cat mama este prezenta. Cand copilul se dezvolta, prezenta mamei devine insuficienta si se face simtita nevoia depasirii izolarii pe alte cai.
In mod similar, rasa umana, in copilaria sa, s-a simtit una cu natura. Dar pe masura ce rasa umana se emancipeaza, creste si nevoia de a gasi noi cai de a scapa de izolare.
O cale catre atingerea acestui scop consta in provocarea unor stari orgiastice, de exemplu prin transele autoinduse (cu ajutorul drogurilor ori prin alte mijloace), alcool sau sex. Se pare ca dupa experienta orgiastica, omul poate trai o vreme fara sa sufere prea mult de pe urma izolarii sale. Tensiunea anxietatii creste apoi incet si poate fi redusa iarasi prin repetarea ritualului.
Ca orice alta experienta orgiastica, sexul lipsit de iubire este o incercare disperata de a scapa de anxietatea produsa de izolare, dar duce la un tot mai intens simtamant al izolarii, deoarece nu umple golul decat pentru moment.
In afara de experienta orgiastica, alte cai de a atinge uniunea sunt activitatea creatoare si conformarea la grupul social din care persoana face parte. Fiecare dintre acestea trei sunt insa solutii partiale. Solutia completa consta in realizarea uniunii interpersonale, a fuziunii cu o alta persoana, in iubire.
lubirea ca raspuns la problema existentei umane
Daca numim realizarea uniunii interpersonale ,,iubire”, sunterm pusi intr-o mare incurcatura, deoarece exista multe cai prin care fuziunea poate fi facuta. Iubirea este solutia matura a problemei fundamentale a existentei (nevoia de fuziune, de unitate), insa exista si forme imature de iubire ce pot fi numite uniune simbiotica.
1. Uniunea simbiotica isi are modelul biologic in relatia dintre mama insarcinata si fat. Sunt aici doua fiinte si este totusi doar una. Traiesc „laolalta” (symbiosis), au nevoie una de cealalta: fatuI este parte din mama, de la ea primeste tot ceea ce ii este necesar; mama este pentru el lumea intreaga, ea il hraneste, ea il protejeaza, dar, in acelasi timp, viata ei este amplificata prin existenta fatului.
In uniunea simbiotica psihica, cele doua trupuri sunt independente, dar exista un atasament de felul acesta pe plan psihologic.
- Forma pasiva a uniunii simbiotice este cea de subordonare ori, daca folosim termenul clinic, de masochism. Persoana masochista se elibereaza de sentimentul insuportabil al izolarii si separarii transformandu-se in parte integranta a unei alte persoane, care o dirijeaza, o ghideaza, o protejeaza.
Puterea persoanei careia i se subordoneaza este mult amplificata: „acela este totul, eu nu sunt nimic, decat ca facand parte din el – ca parte a lui, am parte si eu de maretie, de putere, de certitudine”.
Persoana masochista nu are de luat decizii, nu-si asuma nici un risc. Nu este niciodata singura, dar nu este nici independenta; nu are integritate, nu este inca pe deplin nascuta.
Renuntand la integritatea sa, persoana se transforma pe sine in instrumentul unei fiinte sau al unui lucru exterior siesi si nu mai are nevoie sa-si rezolve problema vietii prin propria sa activitate productiva.
- Forma activa a fuziunii simbiotice este dominatia sau, folosind termenul psihologic corespunzator masochismului, sadismul.
Persoana sadica doreste sa scape de insingurarea sa si de simtamantul incarcerarii transformand o alta persoana in parte integranta a sa. Se amplifica si se intensifica pe sine incorporand o alta persoana, care il idolatrizeaza.
Persoana sadica este la fel de dependenta de persoana subordonata ca aceasta din urma de prima; nici una nu poate trai fara cealalta. Diferenta este doar ca persoana sadica e cea care comanda, exploateaza, raneste. umileste, pe cand cea masochista este comandata, exploatata, ranita, umilita.
O persoana poate reactionea simultan atat sadic cat si masochist, de regula fata de obiecte diferite (oameni diferiti, destin, boala, muzica rituala, starea orgiastica produsa de diferiti factori).
De exemplu Hitler reactiona in mod sadic fata de oameni, dar masochist fata de destin, fata de istorie, fata de forta superioara a naturii. Sfarsitul pe care l-a avut – sinuciderea in mijlocul distrugerii generale – il caracterizeaza la fel de mult ca visul lui de succes, de dominatie totala.
2. Contrar uniunii simbiotice, iubirea matura inseamna uniune cu conditia pastrarii propriei integritati, a propriei individualitati: apare paradoxul ca doua fiinte devin una si raman totusi doua…
Multumim mult Corina pentru aceste randuri minunate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.