Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)

Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)
Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori) Aduna duh de pace in sufetul tau si mii de insi se vor mantui in jurul tau ( Sf. Serafim de Sarov )

marți, 16 august 2016

Curs de Formare in Noua Medicina Germanica, Rescrierea ADN-ului, Autocontrol si Autovindecare, Arbori genealogici si Psihogenealogie si nu numai...!

Abia acum apuc sa scriu cateva randuri despre Cursul de Formare din toamna. Dupa 20 Iulie cand revin in tara postez si materiale din tabara de la mare.

E adresat
1. Mai ales celor care au fost macar la un curs sau tabara ca sa aiba idee ce aprofundeaza

2. Celor care vor sa lucreze cu ei si sa isi schimbe vietile in mod practic, nu doar sa fie plimbareti pe la cursuri

3. In special celor care vor sa dea mai departe, sa predea sau sa lucreze cu pacienti care au nevoie de sustinere si explicatii

Pentru a fi admisi la curs va fi necesar sa parcurgeti si completati un test de cateva intrebari de baza si un interviu. Participarea la un curs de 10 zile complet de vipassana inainte de curs va conta la toate aspectele cursului.

Cei care nu au fost la cursuri sau tabere dar au studiat NMG si alte materiale de pe blog si trec de interviu si test vor fi admisi la Cursul de Formare.

Durata: 6 luni, 3 zile pe luna intr-un sfarsit de saptamana
Programul e intensiv.
Lucram atat ca si consilieri cat si ca si consiliati.

Include programul de coaching!!!
Daca lucrati deja cu un consilier dupa un curs sau tabara NMG, atunci e la latitudinea ta daca mai alegi sau nu sa fii consiliat sau sa consiliezi sau sa nu faci asta.


Primul modul : curatarea si aranjarea spatiului de curs, va faceti arborele genealogic si gasiti sincronicitati si agregate intrafamiliale, va cautati pe linia vietii toate bolile din familie si personale pe care vi le amintiti si invatam cum sa le pozitionati pe axa timpului si sa le cautati semnificatiile biologice. Arhitectura umana.


Al doilea modul : Tehnici de Echilibrare Emotionala

Al treilea: Emotii, limbaje de iubire, nevoi esentiale, comunicare armonioasa, coaching,

Modulul 4: La fel cu 3, apoi Impartasirea experientelor in grup de suport. Optional: voluntariat intr-un grup de suport pentru cei care vor sa medieze grupuri si sa consilieze grupuri

Modul 5: supervizare si intervizare; pregatirea unei sedinte cap coada

Modulul 6: la fel cu Modulul 5. Puterea Rugaciunii

Cei ce vor sa participe la selectie va rog sa trimiteti mesaj pe medicale.nmg.cb@gmail.com cu datele voastre Nume, prenume, Motivatia pentru cursul de formare, Ocupatia si adresa e-mail si telefon

Si nu numai... si detaliile pe care le mai cere colega care face inscrieri...
Si care va da bibliografie sa va faceti o idee cu ce rezonati de acolo, la ce va pricepeti deja, ce va inspira...


Multumesc si va iubesc!


P.S. fiindca unii m-ati sesizat ca ati fi vrut sa gasit comentariul de mai jos in text ca aveati aceeasi intrebare si nu prea cititi comentarii la postari decat ocazional, l-am copiat si aici :))

Acesta e un curs de formare care are ca scop munca individuala intensa de la o luna la alta, de la o zi la alta, coaching intre participanti sau cu ei insisi fiindca e foarte posibil ca din toamna 2017 sa ma mut in Dubai pentru cativa ani, minim 2, la o clinica naturista privata si imi va fi mai dificil sa tin cursuri si supervizari in Romania.
E posibil sa organizez de acolo webinarii unde nu e nevoie de deplasare si in care ne si vedem in direct.
Cursul de formare se tine in sala pentru ca doresc cat sunt plecata si chiar daca ma intorc sa am cui trimite pacienti noi, de care nu am timp sa ma ocup.
unii s-au inscris la curs dorind sa practice cu altii ce am facut cu ei in tabere sau consilieri individuale si le-a schimbat viata semnificativ...
Insa ca sa am incredere sa recomand pe cineva cu o situatie de viata altcuiva pentru consiliere, e nevoie sa cunosc munca pe care acel cineva a facut-o cu sine pentru a isi intelege viata si integra experientele personale ca sa poata face acelasi lucru cu ceilalti...
Pana plec din tara anul viitor voi mai tine cursuri prin tara in fiecare luna, pe langa cursul de formare :)

Totul se gaseste in tine. Esti inconjurat de informatie. Esti uneori ca intr-o biblioteca cu prea multe carti din care nu mai sti ce sa alegi fiindca ai citit prea mult si practicat prea putin. Ajuns la sevraj ai nevoie de aliniere.

"In prezenta Constiintei de Sine toate lucrurile se Aliniaza!!!" Nisargadatta Maharaj

Uneori e nevoie de prezenta cuiva care traieste in sine in-format-iile (formatarile simple, eficiente, repetabile, observabile, masurabile) pe care vrei si tu sa le intrupezi pentru a scapa de suferinta si a train in Claritate si Liniste si Armonie si Fericire Reala...

Acesta e rostul intalnirilor din cursuri, consilieri, tabere...

Un Alt Tu,
Crina

luni, 15 august 2016

Si dupa tabara de NMG din Poiana Brasov de la Monterai am vazut multi oameni mai relaxati, mai fericiti si sanatosi si unii chiar si fara ochelari

Atunci cand suntem cu adevarat dispusi sa ne abandonam pozitiile din carevprivim lumea astfel incat sa ne imbolnavim, avem toate sansele sa ne vindecam, de orice.

Vin oameni de peste mari si tari, acasa in Romania sa isi aduca aminte de ei, sa puna in practica ceva care sa ii ajute sa isi schimbe vietile si sa si le continue asa cum vor ei nu cum le dicteaza niste programe subconstiente...

Primul pas este sa invatam sa scapam de frica... de frica de suferinta, de frica de neputinta, de frica de a trai vieti mediocre in continuare ca nu meritam sa fim fericiti...

De moarte nu ne este frica. Ea e incetarea suferintei. Ne temem de viata, ne inspaimanta sa traim asa de liberi si abandonati vietii ce ne circula prin corp, cum traiesc oamenii fericiti si sanatosi...

Am fost crescuti de parinti si de lume, asa cum au crezut ei de cuviinta, insa a lua asta ca o condamnare la boli cu agregare intrafamiliala, asa zisele boli mostenite e deja decizia noastra, e drept inconstienta ca sw poate si altceva.

Cum spunea JP Sartre: "nu conteaza ce a facut istoria din noi, conteaza ce facem noi cu ce a facut istoria din noi"...

Putem invatat de la cei care nu au problemele noastre cum fac concret sa fie sanatosi si fericiti.

De-a lungul istoriei umanitatii au existat numerosi oameni de stiinta care nu s-au multumit sa ia de bun faptul ca daca mama a avut cutare boala o sa o am si eu ca un destin implacabil, si au cautat motivele pentru care o boala apare si se duce mai departe de-a lungul generatiilor.

Asa cum bine au presupus majoritatea cercetatorilor, ce era diferit intre familiile cu o anumita boala si cele in care boala nu exista, erau tipare de atitudini.

Dr Hamer nu este primul care vorbeste de corelatii intre minte si emotii si creier si corp, insa meritul lui este de a fi gasit pe imaginile de tomografie comuterizata a creierului, zonele de control ale organelor si a facut corelatiile intrebafectarile organice si conflictele din psihic.

Un alt motiv pentru care eu ii sunt recunoscatoare este ca mi-a explicat de ce in faza de rezolvare a unui conflict poate apare un cancer: intraductal de san  co uterin, ducte prostatice si pancreatice si hepatice si tiroidiene, bronhii si laringe, si mi-a dat si explicatia stiintifica din dezvoltarea embriologica a diverselor parti de organe, care nu pot face cancer decat in faza de rezolvare.

De la el am invatat ca se poate muri in faza de rezolvare de conflict atunci cand pacientul isi arunca resursele de energie pe fereastra prin frici de durere, de neputinta, prin a da atentie unei impotente functionale de moment de frica ireversibilitatii fenomenelor, prin infometare inutila, prin administrare de otravuri la care corpul nu mai face fata... si da peste cap programele biologice cu sens de adaptare si supravietuire (cum numeste Dr Hamer bolile) si pot inceta calatoria in aceasta lume...

Am vazut si la munte o alta Iuliana care de la munte a plecat fara ochelari si mai multi oameni care si au dat jos ochelarii sa plece fara ei, dorindu-si destul de tare sa vada realitatea asa cum este ea cu ochii lor si sa nu caute tensionand musculatura o realitate asa cum vor ei in acest moment in care deja se manifesta o realitate.

FERICIREA ESTE ARTA DE A FACE FATA REALITATII ASA CUM ESTE EA, nu cum am vrea noi sa fie!!!

Am vazut din nou oameni fericiti, plangand de fericire, eliberand frici, frustrari, vinovatie, neputinta, agonie, disperare si i-am asistat integrand incredere, claritate, nonviolenta, armonie, sinceritate, empatie...

Ne-am distrat de conicidente cu a fost cea a unei doamne si mama care nimereste in camera cu o alta femeie ce poarta numele fiicei ei si care fusese casatorita cu un tip cu acelasi nume ca sotul fiicei doamnei, unii au plecat au venit altii, mutari in camere cu numere simbolice pentru ei, ca zile sau ani de nastere sau varsta actuala...

Am vazut cum se lumineaza fetele atunci cand in linia vietii sau psihogenealogie ne gasim sincronicitati intre diverse momente din viata noastra si a familiei si repetitii pe care sa le preintampinam schimband ce am tot repetat inainte si am aterizat in aceeasi plasa intinsa de noi pentru noi, ca sa ne oprim si sa nu ne izbim prea tare data urmatoare :))

Ne-am jucat cu echilibrari si eliberari emotionale, cu oglinzile eseniene, am vazut proiectiile de moment ale chakrelor si cum in multe cazuri sugestiile au determinat modificari semnificative in energetica si fluiditatea energiei...

Ne-am oprit sa ne observam cat mai des incat sa aizim mesajele corpului nostru, am vazut cum atunci cand vorbim despre problemele noastre ni se usuca gura, ni se accelereaza pulsul, ni se opreste respiratia sau devine sacadata, nu mai respiram uniform pe ambele nari, simtim tensiune specific intr-o zona... 

ne-am privit unii in oglinzile celorlalti si am invatat sa privim detasat, fara sa judecam, doar sa observam cum limbajul corporal ne spune deja unde sa cautam conflicte, fiindca inconstient ducem mainile sau privirea si atingem organe in suferinta :) care vor sa devenim constienti si sa incetam sa le abuzam cu perceptiile noastre...

Insa traim prea rapid adesea si prea pe pilot automata ca sa fim destul de pe faza sa sesizam o suferinta si cauza atasata si adesea tendinta este de a ne  schimba pozitii in care avem senzatii neplacute cu pozitii antalgice, cae din nou vorbesc despre conflictele noastre...

Am vazut impreuna cum, atunci cand ne oprim si ne adresam pe loc unei senzatii, directionand atentie, locul devine relaxat si lipsit de senzatii neplacute. Nu mai fugim ci intram in energia tensionarii si astfel tensiunea slabeste si dispare.

Am facut gimnastica, am facut cardio si masaje cu "Maestrul" sportului, Vicentiu, am invatat cate ceva despre nutritie si cam cum functioneaza celulele in functie de cantitatea de somatoide administrata instinctiv...

Am vazut oameni mergand mult mai bine decat la venire sau in datile trecute, am primit o droaie de imbratisari in fiecare zi. 

Am vazut oameni plangand de bucurie cand au vazut cu ce contribuiau ca relatia lor cu copii sa se deterioreze si odata ce au schimbat ceva la ei in atitudine fata de copil si fata de ei insisi copiii lor au venit spre ei cu o atitudine pe care o credeau pierduta pe vecie si totusi prin cateva povesti de la unii sau altii s-au vindecat si cei care nu au scos nici macr un alt cuvant in afara de cele din scurta prezentare de la inceput :))))

Am invatat sa fim antrenori (coach) pentru altii si sa le creem spatiul de sustinere si unii s-au ales cu unul sau ca mai favorizata de soarta cu doi, unii s-au tras la sorti pe ei insisi ca si antrenori pentru a invata sa nu mai caute in jur ce se gaseste dintotdeauna la ei in casa si in viata :)

Am dansat si am ras bine uitandu-ne la materialele cu modul de functionare al mintilor femeii si barbatului, si ne-am regasit si in ele...

Unii am vazut cum GPS-urile se pot alinia si ne pot duce pe dealuri in padure, in mijlocul naturii, sa fim nevoiti sa ne oprim din atitudinile zbuciumate, sa ne intoarcem la linistea interioara, sa oprim galagia mintii, scenarita sa o lasam deoparte, sa traim in prezent, sa multumim pentru aceasta clipa si viata din ea si sa vedem cum lucrurile se aliniaza, si vin dupa noi ingeri umani care sa ne arate calea :)

Am fost pusi in situatia de a le spune celorlalti ce simtim frumos pentru ei si sa ne constientizam puterea sau atributele forte care ne ghideaza in viata, sau macar unul...

Am recapitulat noua medicina germanica si am exeplificat-o pe cateva cazuri, unde am descris situatia de conflict, apoi etapele fazei de rezolvare de conflict, uneori chiar conflicte secundare rezolvate de la sine constientizand banalitatea situatiei si rezolvand-o... 

...Pneumonia tuberculoasa ca faza de rezolvare a fricii de moarte si pneumonia simpla ca rezolvare a separarii...

Am vazut cat de receptivi sunt copiii la starile parintilor lor, contagiozitatea si-a pierdut puterea prin validarea practica a conflictului la unii si lipsa lui la altii...

Ne-am facilitat unii altora rezolvari ale unor conflicte de care habar nu aveam ca le avem si am experimentat la "scuturici" in crize epileptoide cu gramada :)) odata ce ne mai prindeam de cate ceva si mai faceam o corelatie prin claritatea reiesita din povestile de viata expuse

Cu alte cuvinte ne-am intalnit cu noi in diverse oglinzi, ...diverse masti s-au dizolvat in prezenta Constiintei...

Curand sper sa apucam sa montam marturiile din tabara de la mare si de la munte... si sa ne mai actualizam energiile din povestile pe care ati simtit sa le expuneti voi

Multumesc ca Existi!

Te Iubesc!









vineri, 12 august 2016

Volohii Romani din Ucraina !!! Au supravietuit cu limba noastra in ciuda tuturor incercarilor ucrainienilor de a ii asuma si a le pierde limba si atitudinile...









 uitare, au nevoie de ajutor! - 

Ne-am despărţit de volohii din Ucraina cu la­crimi în ochi. Se adunaseră mulţi în jurul nostru, oamenii cu care vorbisem, "căpeteniile" lor, alaiurile de copii ce ne urmaseră pe ori­unde am mers, prin Poroşcovo, acea rătăcită "insu­lă de rumâni" din Carpaţii Păduroşi - Trans­carpatia. Ne atingeau pe haine, ne sorbeau vorbele, cei mai bătrâni voiau să ne ia în braţe. Şi toţi ne ziceau, în­tr-un singur gând: "Nu ne lăsaţi. Nu ne uitaţi. Mai ve­niţi..."
Sunt 2000 de oameni în "tabăra" de la Poroşcovo, 2000 de oameni care până nu demult nu auziseră ni­ciodată că există România! Iar împrejurul acestei aşezări, până departe, sunt cel puţin încă zece sate de volohi rămaşi aici din veacurile 14-15, poate chiar de la daci, după unii istorici. Peste 10.000 de "fraţi" ai noş­tri, neştiuţi de secole, despre care românii din Ro­mâ­nia şi oficialităţile statului au aflat că există în urmă cu 15 ani, dar nu au făcut absolut nimic pentru ei.
Vasile Lacatuş, Mihai Canaloş, Ion Pătraş, Mariţa şi Irinela Voloşin, Vasile Birău sunt doar câţiva vo­lohi dintre cei pe care i-am întâlnit şi care se gân­desc la România ca la un vis mult prea îndepărtat...

"Şcoală rumânească la cupiii noştri"

Final de poveste - Volohii din Ucraina
Poroşcovo
Final de poveste - Volohii din Ucraina
Femei volohe, în grădină, la plantat de crumpeni
"Minune mare! Minune mare c-o vinit rumânii. Rumâni ca voi, care ne-o dzâs că eşte undeva ţara nostră!... Noi, işi (aici), între ucraineni, am fost nu­ma-ntr-o parte daţi, lăpădaţi de toţi. No, ui­taţi-vă-ţi: în sat, ucraineni-s tuturinde! Ei ne îngână şi ne spurcă pe noi. Până să veniţi voi, am gândit că... pe noi nu ne iubesc nimeni."
Prin ce miracol şi-au păs­trat limba oamenii ăştia? Ce taină s-a ascuns în acest grai, încât ei au hotărât să "nu-l lepede" şi "să-l păzască" cu sfin­ţenie, secole întregi, de izo­lare şi persecuţii? E incredibil, ilogic. Nicio limbă nu rezistă atât, fără şcoală, biserică, fără drepturi sociale, într-un ţinut atât de îndepărat şi duşmănos dintre patru ţări străine - Ucraina, Polonia, Slovacia şi Un­garia - unde a vorbi româ­neşte a însemnat mereu că eşti proscris. Bătrânii spun că "au în sânje" limba. Cei mai tineri, că aşa s-a pomenit. Singurii trei volohi care au fost vreo­dată în România: Vasile Hor­vat, zis Birăul, cu soţia sa Ma­ria, şi Vasile Lacatuş, când s-au întors în sat, după câteva zile, au spus tuturor că există un neam de milioane de oameni, unde toţi vorbesc la fel ca şi ei. Pe stradă, în case, doar ro­mâ­neşte... "O fost on şoc mare-mare! Minune!", spunea me­reu Vasile Lacatuş, amin­tin­du-şi de anul 2009. "Nu-mi ve­nea a-mi crede că prişepéam pă stradă, tot ce vomini (oa­menii) grăiau, că vedeam peste tot vomini cu firea tot ca a noastră. De-atuncea, noi sâmţim că suntem români. Atâta am gândi (vrea) noi: să potem să avem şi noi şcoală rumânească la cupiii noştri. Tare ne-am îmbucura să poată şi ei a scrie, să meargă ala Ru­mânia, unde-i aşa mândru".

România, surdă şi mută

Final de poveste - Volohii din Ucraina
Copii de volohi strângând lemne pe malul apei
Li s-au promis multe de-atunci. Paşapoarte şi vize. Ajutoare şi bani. Tabără gratuită în România, de o săptămână, pentru 20 de copii din Poroşcovo. Un spectacol folcloric românesc la ei în sat. Prefectul de Maramureş, preşedintele Consiliului Judeţean, i-a numit "eroi", fiindcă au reuşit să-şi păstreze limba aceasta "protoromână" timp de veacuri. I-a primit pe cei trei volohi, năuciţi de atâta atenţie, într-un cadru festiv, în Palatul Administrativ din Baia Mare şi le-au înmânat nişte diplome. Li s-au făgăduit abecedare româneşti, ba chiar două-trei calculatoare pentru copiii volohi - ceea ce ei n-au văzut niciodată până în ziua de azi. Problema e că, dacă volohii vedeau atunci prima oară România, România ştia deja de ei. Încă din anul 2000, când primii cercetători de prin Satu Mare i-au găsit întâmplător, sihăstriţi în "pin­te­nul" acela împă­durit de Ucraină dintre trei ţări stră­ine. S-au trimis informări către oficialităţile române. Au mai fost vizitaţi de atunci de alte grupuri de profesori "cu­rioşi" - care specialişti, care nu -, ce-au dus vorba mai departe, promiţându-le localnicilor că vor reveni grabnic cu ajutoare. S-a vorbit mereu de "un tezaur viu" - o altă comunitate de 10.000 de su­flete româneşti, la o distanţă atât de mare spre nord! - ce ar putea schimba, efectiv, istoria Vlahiei vechi. Încă din anul 2006, s-au făcut memorii către Consu­latul României la Cernăuţi, către mulţi demnitari români. Absolut niciun răspuns! De la descoperirea lor şi până astăzi, absolut nicio veste nu a venit de la oficialităţile române. Niciun ban, niciun ajutor, niciun semn de viaţă! De parcă nici nu ar exista. Singura vizită, cât de cât oficială, s-a petrecut în anul 2012, din partea Consulului României la Cernăuţi, dna Tatiana Popa. A ascultat dorinţa fierbinte a volo­hi­lor de a avea şcoală şi legături cu "ţara mamă". Apoi a plecat, şi iarăşi peste sat s-a aşternut uitarea. Tot în acelaşi an, Ioan Botoş - un apărător militant al tuturor românilor din Ucraina - s-a dus iarăşi la prefectul Maramureşului, domnul Anton Rohian, cu o petiţie din partea volohilor de a fi sprijiniţi la înfiinţarea unei şcoli româneşti. Fără măcar să promită că va trimite dorinţa lor mai departe, acesta i-a dat următorul răspuns, în prezenţa tuturor: "Ce şcoală românească?! Mai bine să se-apuce să-nveţe engleza de pe net!..." Care "net", domnule pre­fect?!...

Românii lui Botoş

Final de poveste - Volohii din Ucraina
Marita Volosin, mamă a 13 copii
Până acum 10-15 ani, volohii trăiau realmente ca în Evul Mediu. Nu e o exagerare. N-aveau apă cu­rentă, garduri la casele de chirpici, în care trăiau câte cincisprezece, în două odăi, cei mai mulţi nici lumină electrică. Majoritatea lor nu văzuseră vreodată tele­vizor, bomboane, nu vorbiseră vreodată la telefon. Trăiau din cioplitul lemnului, mâncau doar din ce le dădea pământul. Sutele de copii le umblau în fundul gol, pe uliţe. Nu ştiau nici să-şi scrie numele, drept care ucrainenii îi păcăleau adesea să semneze tot felul de documente, momindu-i cu ciocolate sau sticle de ulei, pentru ca apoi să le însceneze infrac­ţiuni şi să-i bage la puşcărie. Acum zece ani, la reforma agrară din Ucraina, când pământul comunal s-a-mpărţit în mod egal cetăţenilor, "rumânii" au primit maximum un ar - doi. N-au fost înregistraţi în acte, nici la recensământ, deşi cu toţii au declarat că nu sunt ucraineni, ci "rumâni-volohi". Au fost discriminaţi în şcolile ucrainene. Umiliţi şi înjuraţi, când ieşeau pe uliţă din "tabăra" lor. Lăsaţi acolo să dispară, "să nu ridice capul" niciunul. Să nu fie văzuţi în societate. Însă, prin cine ştie ce miracol, ei nu s-au lăsat...
Final de poveste - Volohii din Ucraina
Dr. Ioan Botoş din Apşa
Nici astăzi, situaţia nu e mult diferită. Singurii oameni care au făcut ceva pentru aceşti însinguraţi sunt doi: pastorul cernăuţean Ion Pătraş şi "patriotul din Apşa", Ioan Botoş. Amândoi români de dincolo de Tisa. Cel dintâi, fiindcă, pe lângă că le-a pro­po­văduit Cuvântul Domnului, s-a apucat efectiv să îi în­veţe limba română, de 5 ani de zile, împreună cu soţia sa, Gabriela. Cel de-al doilea, deoarece, prin Fundaţia sa Regională a Românilor din Trans­car­patia, numită "Dacia", s-a străduit necontenit, vreme de 15 ani, să îi ridice din bezna uitării. El i-a adus - pe cheltuiala lui - pe cei trei volohi în România. El a făcut şi memoriile către oficialităţile române. El a înflăcărat şi alte fundaţii de români ucraineni din Maramureşul Istoric, să meargă în "convoaie-auto" spre Poroşcovo, cu alimente şi haine. Le-a îmbrăcat volohilor copiii. I-a stimulat cu bani pe cei mai răsăriţi, să viseze la mai mult. Astăzi, încearcă să le facă paşapoarte şi vize. Le-a adus abecedare româ­neşti, cărţi simple, cu desene din care să înveţe cu­vinte cu litere latine. Acum, când îi întrebi, volohii din satele astea îşi spun simplu: "Noi suntem români. Suntem «românii lui Botoş»!" Doi oameni, "doi Ioni" care, prin truda lor, au sfinţit locul. Doar doi. Însă acum, cei 10.000 au nevoie de mai mult...

O casă şi-un învăţător

Final de poveste - Volohii din Ucraina
Pui de vlah
E mâhnit tare Ioan Botoş, în casa lui preschimbată în muzeu românesc, din Apşa de Jos - o impre­sionantă colecţie etnografică, cum nici în muzeele Bucureştiului nu vezi. "Ce să vorbim de volohi, dacă nici pe noi, românii de aici, de lângă graniţa cu Ma­ramureşul, statul român nu ne recunoaşte de români. Noi, care avem documente clare, din 1918 până în '21, care-am avut membri în primul Parlament al României Mari. E strigător la cer! Ce se poate face pentru volohi? Eu n-am realizat decât începutul. Să nu-i las să moară de foame. Să-i conştientizez cumva, să afle cine sunt. Ar trebui urmaţi nişte paşi clari, aşa văd eu lucrurile. Mai întâi, o amplă cercetare a zonei. Să aflăm câţi sunt, exact, locurile unde sunt. S-ar putea încă să mai fie surprize, dincolo de cele unsprezece sate ştiute, dar prea puţin cercetate. Apoi, de stabilit acolo nişte persoane de încredere, aşa cum îl am pe Vasile Lacatuş la Poroşcovo, unde am deschis recent o filială a fundaţiei. Un fel de «lideri locali», care să păstreze legătura între ei, căci volohii se cunosc toţi cu cei din alte sate, nu se înrudesc decât între ei. Apoi şcoala. La Poroşcovo ar trebui deschisă urgent. E ceva birocraţie, dar cunosc sistemul şi pot să ajut de îndată. E nevoie de acordul a 20 de familii de volohi, care abia aşteaptă să semneze. Astfel, ucrainenii sunt nevoiţi să fie de acord, căci e legal. Dar ne trebuie o casă, mai ales un învăţător de limba română, să vină acolo. Asta e cel mai greu. Iar la sfârşit, pasul patru: duşi nişte copii volohi în România. Asta ar fi ceva extraordinar. Măcar două săptămâni, să stea puţin acolo, pe unde se poate. E greu de făcut paşapoarte, de obţinut vize. Costă mult. Dar merită însutit efortul. În două săptămâni, un copil prinde foarte mult, vine acasă şi povesteşte şi la alţii, care vor vrea şi ei să înveţe româneşte... O şcoală! Chiar şi într-o căsuţă din aia de chirpici. Asta ar fi marea lor sal­vare!... "
Medicul Ioan Botoş din Apşa de dincolo de Tisa (peste "drum" de Săpânţa) îşi cheltuie tot venitul pentru asemenea cauze. Fabulosul muzeu din casa sa e realizat doar pe cheltuiala familiei Botoş - singurul muzeu românesc privat de pe teritoriul Ucrainei. "Sunt oameni de-o mie de ori mai patrioţi aceştia - Botoş şi volohii lui - decât noi, cei din România", îmi zic, trecând înapoi gra­niţa de la Sighet.

Volohii români, certificaţi în Diplomele maramureşene

Final de poveste - Volohii din Ucraina
Prietenele la sfat
Prof. univ. dr. Ilie Ghergheş de la Universitatea de Nord din Baia Mare e dintre primii istorici care i-a moni­torizat constant pe volohi. Tot un apro­piat al lui Botoş - "ucraineanul" care i-a înlesnit deplasările de cercetare acolo, încă din anul 2006. De atunci, profesorul Ghergheş a mai fost de opt ori, cunoaşte foarte bine, dinăuntru, "problema volohilor". Concluzia sa este una singură: "Sunt români. Sunt documente. Diplomele maramureşene ale lui Ioan Mihalyi, din secolele 14 şi 15, certifică faptul că în regiunea Poroşcovo au fost împroprietărite comunităţi de «volohi rumâni». Mai sunt şi alte lucrări. Secolul 15 îl putem atesta cu siguranţă. Deşi, dacă ne gândim la satele de pe lângă Poroşcovo, mult mai primi­tive şi puţin cercetate, am putea ajunge cu gândul până la daci. Să nu uităm că, exact în zona lor, s-a descoperit cea mai nordică cetate a lui Burebista, la Mala Kopanya. Imediat în apropiere, la Zemplin, în Slovacia, e o altă davă dacică. În aceste cetăţi s-au descoperit colane de aur aparţinând regilor şi chiar morminte de conducători daci. E greu de stabilit originea volohilor. Dar e clar că sunt vechi. Graiul lor e unul care se vorbea în Ardeal, acum 150 de ani. De ţigani nici nu poate fi vorba. Eu am predat paleografie latină şi slavă - sunt un pasionat al vechilor graiuri valahe. Limba pe care-o foloseau românii din Poroşcovo, când am venit prima oară la ei, era una mult mai primitivă decât cea de azi. Chiar ca specialist, greu puteai pricepe tot. Cam la a treia mea călătorie acolo, am reuşit să mă înţeleg mai bine doar cu un anume Mihai, un bărbat care la 45 de ani avea deja nepoţi. Dar care, fiind mai emancipat de­cât ceilalţi, a fost dintre primii volohi care au reuşit să se angajeze în construcţii, pe un camion, în Rusia. În camion, el avea un radio-casetofon, cum erau pe atunci. Şi-aco­lo, la radio, a reuşit să prin­dă câteva posturi româneşti, din care n-a înţeles tot ce se vor­beş­te, dar vor­bele l-au pus pe gân­duri. La ple­ca­rea din Ucraina, l-am întrebat ce ar vrea să le aduc, când voi reveni în sat. M-a ascultat con­centrat şi, până la urmă, a pri­ceput ce-am spus. A zis că nimic. Aşa cum zic oa­menii ăia săraci, «zărăstiţi», care nu vor să spere la ceva, ca să nu pară profitori. Era prea fericit că sunt acolo, că ne înţelegem, ca să poată dori mai mult. Am insistat: «Mihai, aş vrea să vă aduc ceva, un cadou...» Brusc mi-am dat seama că n-are de unde să în­ţeleagă franţuzescul «cadou». «Un dar...», am re­luat. N-a priceput. «Ăţi vrea ceva ciocolată, la cupii?...» Tot n-a înţeles. Apoi am aflat că el şi prun­cii lui nu mâncaseră de fapt vreodată ciocolată. "No, cevare pentru cupii. Orice! Să vă aduc nişte ju­că­rii!..." Nici de cuvântul «jucării» nu auzise. Şi atunci, scormonindu-mi memoria, mi-a venit în minte cuvântul «moimă». Un fel de jucărie rituală, o sperietoare folosită în practici magice - cuvânt vechi, din satele noastre ardeleneşti. De «moimă» auzise, domnule!... Nu mi-a venit să cred. A stat şi s-a gândit şi până la urmă a reuşit să îmi transmită dorinţa lui, care ar coincide, cumva, cu cea a tuturor volohilor, în numele cărora vorbeşte. «Ilie», a zis, străduindu-se să-şi aleagă vorbele. «Cel mai mult aş vrea să-mi aduci încă o casetă din aia, cu muzică de-a voastră ru­­mânească şi la «tabăra» mea, o învăţătoriţă de limba română!...»
Final de poveste - Volohii din Ucraina
"Tabăra" pe înserat
Abia când am auzit asta, mi s-au umezit ochii. «O învăţătoriţă de limba română!...» În secolul 21, cuvinte rostite de un om analfabet, care până atunci nu ştia cum se cheamă limba pe care o vorbeşte, nici unde se află ţara în care se vorbeşte acea lim­bă. Secvenţa asta am povestit-o în faţa Societăţii de Ştiinţe Istorice, în co­mu­nicarea mea din anul 2010. Toată asis­tenţa s-a emo­ţio­nat. Istoricii au venit apoi la mine, mi-au cerut detalii. Este tul­bu­rător, când îţi dai seama cum poate rămâne conştiinţa apartenenţei la un neam, în sângele unor oameni, du­pă atâtea veacuri. Şi chiar şi acum - na, uitaţi-vă! - când vă vor­besc, mă trec fiorii pe mână..."


Cititorii revistei noastre care cred că pot avea vreo idee salvatoare pen­tru aducerea în Poroşcovo a unui în­vă­ţător (învăţătoare) de limba română sau acordarea de sprijin, în orice fel, pentru comunitatea de volohi din Transcarpatia, pot lua legătura cu redacţia noastră (tel. 021/224.33.40, d-na Ruxandra Constantinescu - tel. 0744/35.75.72) şi cu dl. Ioan Botoş (tel. 0752.47.40.79), sau ni se pot adre­sa prin scrisori.

Pe mine tare ma bate gandul sa cumpar niste manuale de limba romana de toate nivelele sau poate le donteaza vreo editura sau tipografie dupa ce incepe anul si nu mai au ce face cu ele si sa le platim tiparul si sa le ducem in Ucraina.

Daca mai sunteti careva interesati scrieti-mi pe facebook pe crina veronica veres si facem cumva sa ii ajutam cu ce putem sa se bucure ca suntem oameni, avem verticalitate si ne pasa de ei, aflati atat de departe de sursa limbii lor

Oare cum am putea aduce pe cativa din ei in Romania sa invete aici sa devina invatatori si sa se intoarca acasa sa faca ei scoala pentru ceilalti volohi romani...

Mult e dulce si frumoasa limba ce-o vorbim...

Eu am vreo 2 laptopuri, chiar 3 mai vechi pe care nu le folosesc de ceva vreme si le pot duce si uita acolo :) pline de materiale in limba romana, pot pune filme romanesti, literatura si putem daca mai aveti idei face ceva concret pentru ei... si face o excursie la ei, la noi in sufletul comun :)

Multumesc ca Existati!

Va iubesc!