Diabetul - partea I

După ce am aflat de la Hamer că la baza diabetului stă conflictul m-am întrebat dacă alimentația are vreo importanță sau doar conflictul de frică-scârbă?

Ei bine, am înțeles de ce da; da, are importanță însă semnificația pe care i-o dă subconștientul colectiv este tot de frică asociată cu scârbă.

Explicație: În sângele din corp avem dizolvată o singură linguriță de glucoză. În momentul în care noi îi dăm corpului dulciuri rafinate, cu enorm de mult zahăr dres cu factori de antiagregare, de albire, de supraîndulcire acest zahăr care învârte planul luminii polarizate spre dreapta, dextrogir. În Natură totul funcționează levogir, adică moleculele naturale învârt planul luminii polarizate spre stânga. În plus chakrele (=porți energetice în corpul astral, =plexuri neurovegetative în corpul fizic) sunt foarte afectate de moleculele sintetizate chimic sau prea prelucrate termic. Cel mai afectat este plexul cardiac, poarta cardiacă pe care zahărul o învârte în sens invers, dându-ne iluzia de iubire, de fericire izvorâtă din inimă. Această senzație aparent plăcută este dată de un drog, o neuroendorfină, o morfină endogenă care se eliberează în mod natural când din inima noastră se naște emoția de iubire necondiționată. Iubirea dată de zahăr este o iluzie deoarece chiar dacă la nivelul chakrei se produce o rotație, aceasta nu are sensul de a da, de a oferi spațiul sacru al inimii în care cei pe care afirmăm că îi iubim să se poată manifesta, să poată să se experimenteze pe ei înșiși.  Însă atunci când corpul aparent cere zahăr el de fapt ne arată un semnal de alarmă care spune că în acel moment suntem blocați la nivelul inimii și este cazul să devenim mai dulci, să ne îndulcim  sewntimentele, comportamentele în raport cu noi înșine dar și în raport cu ceilalți.

Ce se petrece de fapt este că mila dacă o avem nu este un sentiment care să ducă la evoluție ci la stagnare. Compasiunea în schimb vine din lăcașurile cu stările mature ale inimii. Compasiunea se bazează pe intuiție, pe starea de prezență conștientă în ceea ce vine spre noi pentru semenii noștri, este lipsită de frică sau de tulburare, este guvernată de claritate în idei și simțire.

La nivelul corpului, în planul vizibil, măsurabil prin analize de laborator, ceea ce se petrece atunci când introducem în gură zahăr sau dulciuri rafinate se generează un semnal în creier care este transmis de la creier către stratul cu celulele secretoare din stomac căruia i se spune că vine ceva dulce, iar față de tot ceea ce este dulce în natură corpul nu are de ce să se apere fiindcă nu modifică semnificativ pH-ul. Prin semnalul transmis gura salivează ca și cum ar primi ceva bun, stomacul produce mai mult suc gastric pentru a facilita digestia și a contribui la creșterea și dezvoltarea necesare evoluției. Prin digestie, chiar dacă la origine este acidă, mierea devine neutră când ajunge în duoden. Însă zahărul prin compușii cu care este tratat când ajunge în stomac unde deja întâlnește o secreție acidă și mai stimulată de creier se va transforma într-un amestec de acizi care mai de care mai tari din punct de vedere chimic, adică mai nocivi. Nocivitatea lor este dată de pH-ul foarte scăzut, sub 2, iar pH sțnge este ușor alcalin, adica 7,35. diferența de bazicitate corpul o obține prin mobilizarea din oase a unor substanțe săruri ale metalelor alkaline: Na - sodiu, K - potasiu; Ca - calciul și Mg - magneziul nu pot fi repuse la loc decât prin administrarea de sare. Deși pare paradoxal după ce mâncăm ceva dulce avem nevoie aproape imediat de ceva sărat. Însă ceea ce ni se furnizează ca așa-zise alimente sărate nu sunt nici ele deloc sănătoase: cipsuri, biscuiți sărați, sărățele de comerț, salatini, covrigei cu sare. Foarte rar oamenii merg să ia o sare neiodată și să o consume deliberat după ce au exagerat cu dulciurile rafinate. În organism sub influența sării care are o bună parte alcalinul Na - sodiu se reface nivelul osos de Ca și Mg.

E adevărat că am pornit de la diabet și zahăr dar cum altfel ai fi înțeles cum creierul ajunge să prefere să facă diabet decât să își macereze oasele care îl susțin. Ajungem să ne întrebăm de ce avem nevoie de dulciuri. Fiindcă trecem printr-un moment de devalorizare de sine, care deminaralizează oasele atunci când psihicul nostru înțelege că nu mai suntem utili. El face osteoproză dacă devalorizarea este generală, dacă nu ne place deloc sau am elimina din noi o parte a corpului nostru - psihicul prin creier face metastaze osoase sau necroze osoase localizate la segmentul față de care nu ne simțim valoroși, utili, importanți, recunoscători.

Coma diabetică are rostul de a întrerupe comunicarea de la creier la pancreas după ingerarea de ceva grețos, scârbos de dulce despre care se mai și spune că dai în diabet, care este o boală cronică și destul de mortală de la atâta dulce (programe neurolingvistice pentru resetarea computerului creier). Astfel greața fiziologic declanșată de creier pentru a ne împiedica să mai mâncăm supradulcele, zeci de lingurițe de zahăr sau îndulcitori la o cană de suc (vezi material despre otrava aspartam) să nu mai spele oasele de săruri pentru a compensa pH, este însoțită de frica de diabet. Un pH odată dezechilibrat duce la moarte. Coma ar trebui să îl sperie suficient de tare ca să se lase de dulciuri însă psihologia reclamei și o proastă educație alimentară din fragedă copilărie, când bebelușului i se dă cola și ciocoloată de adulți ignoranți și inconștineți de consecințele acțiunilor lor, îi condamnă la dependențe. Copilul asociază dulcele cu ceva pe care îl aduce Moșu, sau un dar - este primit cadou cu diferite ocazii în care se pertece, sau cu care să ne răsfățăm și ne simțim bine, iar emoția de lipsa responsabilităților, acceptare și iubire necondiționată, viața fără griji pe care le aveam în copilărie ne fac să tânjim după prăjiturile de la bunica pe care subconștientul a învățat să le asocieze cu dulcele. Despre miere ni se spune să nu o dăm copiilor casă nu facă tetanos de la albine bolnave, uităm că nu este posibil așa ceva. Tetanosul având altă etiologie, altă cauză decât mierea și albinele. Acest mit face ca din primele zile de viață să îndulcim lăpticul și ceaiul noului venit pe lume cu ZAHĂR, adică ne otrăvim copii pe care nu prea îi mai alăptăm (să nu ni se deformeze sânii - alt mit și altă scuză ca să nu depunem efort când avem bani și laptele praf abundă de sortimente care mai de care mai adaptate și care o scutesc pe purtătoarea copilului de timp, de nesomn). Cercul vicios începe din ce în ce mai devreme în educația noastră, subconștinetul mai are nevoie de o doză de frică asociată cu o greață, iar indusă social: față de râme, de melci, față de o mâncare sau față de culoarea sau consistența unui aliment, față de insecte care abundă și a căror mușcătură ni se spune că poate fi mortală. Și așa poate deveni dar nu printr-o otravă efectivă ci prin otrăvirea minții cu neadevăruri, cu frici etc. Le dăm copiilor noștrii ceea ce noi nu aveam în copilărie pentru că fie părinții nu își permiteau fie pentru că nu se găsea la discreție. Acum când aparent avem de toate avem infinit mai puțină sănătate, fiindcă în bucuria noastră de a explora oferta bogată pierdem din vedere imaginea de ansamblu și mai ales faptul că nimic din ccea ce nu este natural nu este sănătos și recunoscut de corp ca și benefic, adică SELF și adaptarea este cu consum de energie , cu stres oxidativ, cu radicali liberi, cu intoxicarea respirației celulare, cu moarte celulară programată accelerată, cu uzura precoce ansamblului numit în mod greșit OM, și mai degrabă animal intelectual care și-a pierdut instinctele de supraviețuire. Mașina umană locuiește într-un habitat aparent securizat, lipsit de influențele Naturii dezlănțuite, însă preul plătit pentru ignoranță este inestimabil nu doar pentru indivizi ci pentru întreg habitatul natural al Planetei noastre pe care o exploatăm fără noimă, o poluăm, o transformăm în coș de gunoi și uităm că are resurse limitate, ca nu putem să o despuiem la nesfârșit fără să îi plătim un tribut. Adesea tributul este opera noastră de artă, copiii noștri care suferă, se îmbolnăvesc, nu cunosc curajul, iubirea necondiționată, sunt autiști în relațiile sociale, se poartă ca niște animale speriate sau care au descoperit că sunt alții mai slabi în junglă pe care să îi exploateze. Nici o specie de animal nu este atât de distrugătoare ca omul, iar Planeta fiind un corp viu are propriile instrumente de a se vindeca de paraziții umani.

Este interesant scenariul pe care îl avem de explorat ca ființe universale în corp uman, pe o planetă material-spirituală. Acest joc al emoțiilor, al iluziilor menite să ne maturizeze odată cu dezvăluirea Sofiei, a Înțelepciunii se află dintotdeauna în ADN nostru ca programe biologice. Ele au ca și sens supraviețuirea speciei, a indivizilor în această formă, adaptarea acestei forme la schimbările planetare și cosmice, și perpetuarea experiențelor la Școala Vieții. Tot ceea ce noi învățăm nou și dezvoltăm vom transmite urmașilor noștri și ei mai departe.

Despre modificările de organe și vasculare din diabet - partea II