Iar despre albirea si recolorarea parului...

Am copiat aici comentariul pe care l-am pus pe grupul de NMG :) cu cateva adaugiri. Pe grup mai era mai era cineva care avea bunica de 92 de ani fara par alb, si a mea bunica la aproape 95 e doar grizonata... dar spunem despre ei ca au trait alte vremuri, mai putin stresante. Poate ca s-au prins mai repede ca nu pot fi separati de nimeni si nimic si mukti traiau dupa sloganul "Dumnezeu a dat, tot El a luat". Si nu te pui cu Tati (Tatal Ceresc)!

...am avut mult par alb, nu ajunsesm chiar alba :) nu ca ar fi fost o problema si nici ca ar fi fost imposibil la 30 de ani lucrand in clinica si fiind perfectionista, divortata, cu copiii crescuti de mama, tata murise si medicul din mine nu il putuse scapa de cancer, ma simteam vinovata ca l-am semiobligat pe tata sa bage chimioterapie si radioterapie desi nu vroia de buna voie, dar cum mai puteam sa fiu medic daca tocmai el nu respecta protocoalele medicale.

Am descoperit programul de separare, desi nu il numeam in mod constient asa, il resimteam ca atare dar nu formulam lucrurile ca atare, fara sa stiu ca de acea anumita separare e vorba, insa mi am dorit sa rezolv aceasta albire precoce ca stiam ca mintea mea contribuie cu ceva ca sa apara.

Si asa cum va tot zic vedeti ce deserviciu va face ceva ce vreti sa schimbati si ce serviciu va face in acelasi timp. Ma facea mai inteleapta si m-ar fi separat de momentele in care eram privita ca o fetita nu ca un DOCTOR. am incetat sa mai fiu deranjata de prezenta parului alb si l-am acceptat ceea ce a facut sa nu mai alimentez cu un alt conflict de separare o noua albire. Stiam ca atunci cand nu va mai exista nici un motiv care sa sustina albirea nu isi va mai avea rostul si se va recolora.

Cu ce contribuiam erau motivele pentru care aparuse si intretineam albirea prin energia investita in deranj. Cum eram si sunt pro par natural, nu acceptam ideea de a imi vopsi parul care mi se parea o otravire a pielii si scalpului, atat de aproape de creier  :))  si as fi acceptat albirea daca nu reuseam sa ma prind mai degraba decat vopsirea si smulgerea.

Recunosc ca la un moment dat, chiar la inceputul aparitiei firelor albe, am smuls la ele vreo doua luni, insa vazand ca ritmul in care apareau depasea nivelul de confort la smulgere fara teama de a cheli :) am incetat sa investesc timp si atentie si am devenit atenta la motivele pentru care as avea nevoie de par alb :)

Perfectionismul si studierea tehnicilor de manipulare m-au ajutat atunci sa il determin pe tata sa faca cum vroiam eu. Sa respect protocoale si sa moara otravit in multiple organe vitale. Atata stiam. Atunci. Acum ii ajut pe oameni sa constientizeze ce ii tulbura si de ce si cum sa iasa din hatisurile mintii... Atunci eram un pachet de tensiuni, de nevoi de validare si nu reuseam sa fac foarte bine lucrurile care nu trebuiau facute deloc, desi ma straduiam! :))

Intre timp m-am relaxat, am inteles ca nici daca voi avea par alb si voi sta de vorba cu pacientii nu vor considera ca i-a vazut medicul. Medicul in mintea lor nu sta de vorba cu tine. Pozitia DOCTORului de pe piedestalul din mintile oamenilor nu ii da voie sa ajunga la sufletele oamenilor, cum ar putea fi interesat de povestile lor, de vietile lor, de unde sa mai aiba si timp sa iti explice ce se petrece cu tine si sa nu faca o drama din analizele tale... ca sa incaseze un plic gros :) doar vin la noi sa ii salvam.

Zicea Voltaire ca de fapt toata treaba medicului eate sa isi distreze pacientul pana isi face natura numarul! Ce tare era omul asta. Oare ar mai exista boli si bolnavi daca ar disparea angoasa si agonia pe care le vedem pe chipurile bolnavilor, apartinatorilor si adesea ale medicilor, care s-au erijat in rolul lui Dumnezeu si realizeaza ca de fapt interventiile lor sunt de multe ori frectie la picior de lemn. Nu stim sa spunem omului habar nu am cum sa te ajut sa te vindeci, nici de ce te -ai imbolnavit.

Speculam. Iti testam niste protocoale fiindca uneori in ciuda tratamentului medical pacientul a supravietuit si ne bazam pe faptu ca si tu ai putea fi Placebo, cum zice Joe Dispenza in cartea lui, si atunci poate ai sanse sa scapi de efectele directe si secundarea, adica tot directe :)

iar cand nu te mulezi pe tipar albesti ca mine moca, vrei sa te separi de ceva, eu de statultul de orice cadru medical le-ar fi trecut lor ca pot fi, dar nu MEDICUL INSUSI, doar invatasem atat pentru acest rol, il jucam foarte bine si vroiam sa ii ajut...

Intai m-am ajutat pe mine. M-am relaxat. Ce se schimba daca nu se prindeau din prima ca sunt eu, cea care vorbeste cu ei, cea care isi gasea timp sa ii asculte, medicul?
Se dadea o gaura in cer, imi pica coroana? Nu se intampla nimic! Corpul meu de durere s-a dizolvat pe acel aspect, imi placea ce faceam, iubeam oamenii, stiam cat de speriata fusese mama in internarile ei cand nimeni nu ii spunea ce se petrece si ar fi dat orice pentru un verdict, o vorba, o frantura de explicatie, si astfel nevoia de validare a palit si ea.

Simteam sa fac in continuare ce faceam. Sa stau mai mult in salon decat in cabinet... Sa le descriu pe limba si intelegerea lor ce inseamna diagnosticul, ce tratament urmeaza sa li se aplice, adesea chirurgical, le descriam operatia, de ce se sta atata in sala, si lor si apartinatorilor, uneori mai speriati decat pacientul... imi placea acea versiune despre mine, ma simteam utila pentru altii chiar daca nu fusesem utila pentru tata in sensul obtinerii vindecarii lui...

Imi faceam doar bine treaba si ei se informau unul pe altul ca, acea care a stat de vorba cu ei si i-a intors pe toate partile in timpul examinarii, e medicul si atat.
Parul s-a recolorat. Nu ma mai simteam separata de statutul de medic facand in continuare acelasi lucru, dar cu alta atitudine :) e nevoie sa se vada ca separarea nu e reala, nimeni nu te poate separa de ceea ce esti.

Insa te poti separa singur de ceea ce iti imaginezi la un moment dat ca esti! Evident ce crezi ca ssi este o poveste pe care ti-o vinde mintea fiindca da bine la CV. Victima sau cuceritor sau salvator sau persecutor sau orice altceva ne gadila egoul, ne livreaza mintea pentru a obtine ce ne dorim.

La multi oameni cu par alb cu care am stat de vorba problema e legata de o dificultate in separarea de fiinte pe care le-au asumat in eul lor... al meu, deci parte din mine. Daca pleaca sau se schimba pleaca cu o parte din mine? Serios! Si atunci Tu, Cine Esti? Cine esti fara povestea ta de separare? Cine ai fost inainte ca aceasta sa fi aparut in viata ta? Nici tata la 56 de ani nu avea decat f f putine fire albe, mai degraba usor grizonate. Dar isi gestiona bine separarile :) spor la a va reinventa pe voi sau a stabili cine sunteti si pe cine ati integrat ca parte din mine, daca vreti par de nuanta voastra naturala.

Pe unii nu ii deranjeaza parul grizonat. Inclusiv acesta poate fi un conflict secundar de separare, ca si cel de aparitie a cicatricilor cheloide dupa ce zgandarim un cos de nenumarate ori, adica faza de rezolvare a unui alt conflict :)

cum conflict secundar de separare, pai te uiti la parul alb si te dispera ideea de a imbatrani, apropierea de degradare, de moarte, de batranete... si orice altceva va spune "rau" mintea despre parul TAU alb. Acest deranj, aceasta disperare din spatele parului alb este cea care face si a mult par alb sa apara.
Si trecand prin jonctiunea dermo epidermica e afectata si integritatea noastra de perceptiile noastre si ne trezim cu un conflict in vindecare suspendata. Nu mai simtim ca suntem intregi, parca ceva e stricat la noi, vede luae ca imbatranim, mai ales la femei.

Am intalnit multi barbati care imi spuneau ca au ales sa se desparta de o femeie la care au vazut par alb de teama ca se vor ramoli curand, iar alaturarea lor de una vopsita eficient sau chiar fara par alb ii facea sa se simta inca tineri. Infantila gandire, insa utila pana se vor intalni cu femei care sa le livreze aceeasi experienta, de a fi prea ramoliti sa mai umble o frumusete cu ei.

Asumarea varstei e o dovada de maturizare. Insa daca pe planeta noastra exista o singura fiinta umana care nu are parul alb la 90+ si nuarata ca moartea in vacanta inseamna ca si noi putem, doar ca ceva , adesea o intreaga tesatura de convingeri limitative ne impiedica sa fim sanatosi si nu epave umane degradate de timp.

Eu nu cred ca timpul ne degradeaza la 20, 30, 40, 50, ... 90... ci mintea, epuizata de sarcinile imposibile pe care i le dam.
In loc sa zicem da-mi Doamne si aia, si aia, si infinite alte "aceea" am putea sa incepe sa ii spunem Universului ca vrem sa ne ia si frica aceea, si mania, aceea si, tristetea aceea, sa ne invete sa le alchimizam si sa ne luam din ele puterea inapoi.

Sa nu uitam ca Suntem Copiii Tatalui Ceresc, mai inainte de a deveni un eu limitat sau impovarat de cate a asumat ca facand parte din al meu, deci din eu!

Dupa mine parul alb este o forma silentioasa si importanta care ne arata asemeni semnalizatorului de la frigider sau celui care face galagie cand las farurile pornite si plec din masina. Ele sunt puse acolo de Creatorul Masinii Umane sa ne avertizeze ca am lasat poarta mintii deschisa si au intrat programe virusate. Cum spunea Vulpuleius mult inainte de Cristos, "nu mai dati crezare minciunilor strabunilor vostri, ca ar trebui sa va degradati, sa imbatraniti, sa va imbolnaviti ca sa muriti. Voi nu ati fost facuti Suflete nemuritoare sa fiti bagati in carcase muritoare... Aceasta a fost doar o divagatie, o versiune a Jocului Cosmic, experimentarea mortii fizice si voi ati facut din ea versiunea unica. V-ati indepartat asa de tare de versiunea originala incat nu mai aveti starea care sa va puna alaturi de cei care stiu ca sunt si sunteti Nemuritori. "