Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)

Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)
Nemuritoare printre Nemuritori... Desavarsita printre Desavarsiti... Geniala printre Genii... Tacere din Liniste Aduna duh de pace in sufetul tau si mii de insi se vor mantui in jurul tau ( Sf. Serafim de Sarov )

miercuri, 27 aprilie 2011

De ce ne certăm? Am oare încredere în mine?

Nu ne certăm doar cu cei pe care nu îi iubim ci cel mai adesea ne certăm cu oamenii pe care spunem că îi iubim cel mai tare. De ce? Deoarece de la ei avem cele mai multe așteptări ca să priceapă ca noi avem dreptate, fără a avea înțelegere față de faptul că ei au o părere diferită de a noastră datorită unui dresaj socio-cultural, a unui back-ground, a unui trecut experiențial diferit de al nostru prin care ei cred la fel ca și noi că au dreptate. Nici una dintre părți nu înțelege faptul că avem voie să avem păreri diferite față de aceeași problemă, situație, persoană, că avem tot dreputul să nu ne placă aceleași locuri, persoane sau situații. Întrucât din fragedă pruncie avem creierele spălate de la cei care spun că ne vreau binele și ne iubesc, părinții sau aparținătorii nu înțelegem că ei la rândul lor sunt incapabili să ne transmită o experiență autentică ci un dresaj social care să asigure supraviețuirea egoului.
Vorbisem despre moarte. Moartea cuiva drag ne produce teribile traume ca adulți, deși dacă suntem atenți copiii mici duși la înmormântări nu au nici un sentiment de tristețe, de durere ci se joacă, aleargă, strigă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Atunci, părinții sau cineva binevoitor ne spune că ar trebui să fim liniștiți, să ne punem o mască de tristețe că atunci când cineva moare suferim, plângem și suntem triști pentru ca nu vom mai vedea niciodată acea persoană. Atunci învățăm să ne atașăm de cei pe care îi avem în viață și să începem să ne temem pentru momentele în care și ei vor muri și noi nu îi vom mai vedea niciodată. Astfel începem să creăm o masă conflictuală care poate dura foarte mult, până la moarte unui dintre părinți sau frați sau prieteni. Atunci intrăm pe programul executabil și suferim, plângem și ne mulăm pe diverse programe pe care le-am văzut la înmormântări: nu pot trăi fără tine, viața nu va mai fi niciodată la fel, mai bine aș fi murit în locul celui mort. Programe care devin executabile în noi și de aceea adesea după pierderea cuiva drag cei rămași declanșează programe de autodistrugere în raport cu programarea neurolingvistică pe care o au și cu gradul de atașament față de cel plecat. Copiii nu au astfel de atașamente și programe. Există comunități unde cei care mor sunt simplu înmor,ântați de comunitate, nimeni nu plângem nu est trist deoarece ei cred că fiecare trăiește atât cât a venit să trăiască și atunci când moare se eliberează de o haină groasă pentru a îmbrăca o haină de lumină, care nu împiedică identitatea celui mort să comunice cu cei rămași ci doar face ca realitatea să fie altfel  dar nu lasă în urmă tristețe sau programe de autodistrugere, viața merge mai departe cu cei care au rămas.
Comunicarea se bazează pe încrederea pe care o avem în noi că avem voie să greșim, să avem propriile noastre păreri diferite de ale celorlalți care nu se vor strădui să ne arate că au dreptate și că noi greșim ci ne vor prezenta varianta lor și ne vor lăsa să experimentăm consecințele propriilor noastre alegeri. Uneori dacă au mai multă experiență se asigură că și-au pregătit pansamentele și plasa în care să aterizăm dar nu ne vor priva de experiențele pe care ținem cu dinții să le avem. 
Noi nu avem nevoie ca cineva să ne câștige încrederea ci noi să avem încredere în ceilalți. Nu prin punerea la probe ci prin deschiderea inimii noastre care nu se poate înșela spre deosebire de mintea care face calcule cam câte probe și de care să treacă cineva pentru ca noi să îl considerăm demn de încrederea noastră. Prin astfel de gesturi noi de fapt ne limităm nouă experiențele de viață din care am putea învăța să ne ascultăm mai bine intuiția, inima, iubirea, iar cel care are de câștigat este cel care dă încrederea sa celorlalți nu cel care o condiționează.
Având încredere în noi vom putea avea încredere și în ceilalți, în abilitatea lor de a face alegeri potrivite pentru ei nu pentru noi pentru că fiecare are de trăit viața sa nu pe a noastră. Încrederea în noi vine din puterea de a fi autențici, onești cu noi înșine și să ne asumăm faptul că uneori adevărul nostru poate fi incomod pentru ceilalți, iar adevărul celorlelță uneori poate fi incomod pentru așteptările noastre, dar este adevărul celorlalți. Doar pentru că cineva ne-a rănit nu merită să fugim de suferință, vom mai suferi cu siguranță, dar asta ne ajută să ne maturizăm, să devenim mai înțelepți, mai liberi de frica de a suferi. Dacă ne închidem în noi și ne pierdem încrederea în viață și în ceilalți ajungem să fim foarte singuri și depresivi în lipsa unei interacțiuni cu ceilalți care să ne valideze identitatea. Nu învățăm să iubim până când nu suntem răniți, iar durerea ne face puternci și ne eliberează de iluzii și atașamente programate în noi de alții. Copiii mici nu suferă dacă iubirea lor nu este împărtășită doar după ce află cum ar trebui să se poarte cel refuzat încep să simtă că identitatea lor este teribil de vulnerabilă și atunci de frica de a nu suferi refuză ei pe ceilalți și ajung mereu singuri. 
Avem așteptări de la oameni, mai ales de la cei dragi, de la părinți, de la prieteni, copii, parteneri de cuplu. Dacă atunci când comunicăm un adevăer momentan al nostru, ceva care ne deranjează în comportamentul celuilalt precizăm înainte că îi iubim, că sunt importanți pentru noi, că ce le comunicăm este adevărul nostru și că înțelegem că ei au tot dreptul să aibă pareri diferite, că avem voie să greșim atunci rezultatul discuției nu mai este scandalul, cearta, reproșurile ci este o transmitere de informație care să dezvăluie celuilalt o identitate a noastră complet vulnerabilă, teribil de curajoasă și totuși prea puțin influențabilă de inacceptarea celuilalt. Nu ne face insensibili dar ne permite să nu mai fim manipulați de frica de a nu fi acceptați așa cum suntem, pentru ceea ce suntem.
Dacă am comunica cu ceilalți adevăruri atunci nu mai e nevoie de țipete și gălăgie inutile. Ele sunt eficiente atunci când cel cu care comunicăm reacționează doar la țipetele noastre, după ce a încercat să ne comunice pașnic același lucru dar atunci nu am considerat că e cazul să ne deranjăm, ca nu părea o urgență, dar când se țipă la noi luăm mult mai rapid atitudine. Astfel țipatul este un coping, o adaptare la mediu, la o situație, iar ieșirea din situație se poate face adăugând la ceea ce comunicăm nivelul de urgență și importanță pentru noi. De aceea dacă învățăm să asociem informațiile tramsmise cu PUPI, PIU, PUI și UI, adică puțin urgent și puțin important; puțin important și urgent; puțin urgent și important; urgent și important, celălalt va ști cum să se raporteze la comunicarea noastră. Deoarece de-a lungul unei zile bârfim și pălăvrăgim o grămadă fără un scop ceilalți trebuie să poată face diferența între bârfa noastră și ceea ce e important pentru noi.
Putem avea cu ceilalți o comunicare violentă sau una non-violentă, diferența provine din înțelegera faptului că avem nevoi pe care vrem să le satisfacem și avem și multiple strategii de rezolvare a lor, De strategia aleasă depinde tipul de comunicare; tonul face muzica; propunem nu impunem, ceea ce este mult mai greu pentru că dacă Dumnezeu ne-ar fi impus ”iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” ar fi fost o obligație grea dar El spune ”poți să îți iubești...”, ne îndeamnă să facem această alegere nu ne-o impune, ceea ce o face mai dificilă și ne face întâi să experimentăm varianta cealaltă, a neiubirii, a atașamentelor, a fricii pentru ca alegerea iubirii să fie o alegere conștientă.
Este dificil să îi convingem pe copiii noștri să aibă încredere în noi și să ne comunice prostiile pe care le fac deoarece le este frică de creara noastră, de pedepse, de judecata noastră și nu obținem încredera până ce nu îi convingem că indiferebnt ce ar face merită să fie iubiți, că noi îi iubim și îi acceptăm așa cum sunt, pentru ceea ce sunt, indiferent ce algeri aflate în contradicție cu principiile noastre de viață vor face. Din acel punct de încredere vom putea găsi soluții împreună, adolescenții noștrii nu se vor mai simți singuri, neacceptați, nu se vor mai sinucide nefiind înțeleși și lipsiți de apărare într-o junglă de mituri și credințe iraționale.
Când mi-am dat libertatea de a greși, de a avea păreri diferite de ale celorlalți, de a face alegeri diferite de cele pe care le-ar fi făcut ceilalți în aceeași situație m-am eliberat de frica de a nu fi acceptată pentru că cu adevărat abia atunci am început să mă iubesc și să mă accept și minunea a avut loc prin faptul că cei care credeam că nu mă vor accepta așa liberă de iluzii și frici în care ne jucasem împreună înainte au inceput să se simtă inspirați de libertatea mea și să facă alegeri eliberatoare pentru ei înșiși.

Dacă cineva se sinucide vom auzi adesea de la cei din jur că cei care se sinucid ajung în iad, deși asta nu este un adevăr ci o speculație la fel a și cunoștințele pe care le avem despre moarte, iad, rai, dumnezeu și diavoli. Dacă noi deja credem că știm totul despre un domeniu nu ne dăm nouă posibilitatea de a crește, de a ne ilumina din dresajul pe care îi asociem cu Adevărul. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu