Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)

Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)
Nemuritoare printre Nemuritori... Desavarsita printre Desavarsiti... Geniala printre Genii... Tacere din Liniste Aduna duh de pace in sufetul tau si mii de insi se vor mantui in jurul tau ( Sf. Serafim de Sarov )

sâmbătă, 12 octombrie 2013

MAMA VERA ... DOLIU ... LECTII DE O VIATA PENTRU VIATA

Pe romaneste: Aceia pe care ii iubim nu pleaca (nu mor), ei merg (ei pasesc) alaturi de noi in fiecare zi. Nevazuti, neauziti, dar mereu aproape. In continuare (inca) iubiti, in continuare  (inca) lipsindu-ne.

Mi-a placut sa cred mereu ca numele Mamei, Vera, este de la veritabil, de la atat de adevarat... acum cand a plecat de ceva ore din trup imi dau seama cu adevarat cat de reala era, de vie si totusi inconstienta de ce se petrece in lume...

Ma intrebam de ce poarta lumea doliu, si de ce negru... ce mi-a trecut prin minte ani de zile este faptul ca deoarece negrul atrage orice culoare, iar albul reflecta culorile, negrul atrage privirea asupra celor care il poarta in ideea de a primi atentie odata ce din viata lor lipseste cineva, ceva are nevoie sa fie suplinit

De cate ori cineva iese din viata noastra pentru TOT CEEA CE NE FURNIZA ACEA PERSOANA VIN ALTE PERSOANE SA SUPLINEASCA CE PRIMEAM DE LA EI... e o lege a compensatiei pentru ca noi ramanem cu nevoia, iar altcineva are posibilitatea sa ne dea si va vrea sa ne salveze, sa ne protejeze, sa ne dea atentie, sa ne consoleze, sa ne intareasca...

fenomenul este simplu si in cuplu sau relatii cand unul se relaxeaza si iese din ritualul de cucerire celalalt se va simti neglijat si va cauta adesea sa mentina nivelul de atentie de care avea partea fie de la altcineva fie din reprosuri, cereri specifice daca este constient de nevoie... la fel e cand moare cineva starea de necesitate ramane, iar cineva prin rezonanta e atras spre noi, sau deja avem in viata ceea ce ne furniza cel plecat ins anu eram constienti de asta.

Mama era ajutorul meu cu copiii, acum ma ajuta alte fiinte in tot ceea ce facea ea pentru noi. Asta m-a ajutat si sa trec mai usor peste plecarea ei din acest trup. Daca exista inca nevoia neimplinita cineva urma sa apara sa implineasca ce primisem de la ea, si sa ia ce ii ofeream ei sau sa trec la un nivel la care nu mai am nevoie de acele servicii pe care le facea ea, sa nu isi mai aiba rostul.

Eu nu eram de acord cu a purta negru, fiindca asta insa in mod paradoxal incercand acum la cateva ore de la plecarea mamei sa ma imbrac cu altceva decat negru nu am putut alege decat haine negre, chiar am mers in oras si mi-am luat haine negre, desi ea zicea sa nu purtam doliu ca s-a bucurat de viata...

Atunci cand a plecat tata nu am avut golul asta ca de mai bine de jumate de an se pregatea si ma pregatea ca el pleaca, cu mama insa mai aveam planuri, iar acum sunt in faza de deprogramare, ma recalibrez la prezent si la un viitor care in spatiul meu fizic nu o mai include si pe ea...

Mergi in pace suflet bland... TE IUBESC FIINTA DE LUMINA CARE PENTRU ACEST FILM AL VIETII AI JUCAT UN DESAVARSIT ROL DE MAMA, DE FEMEIE, DE SOTIE, DE CE AI VRUT TU... FELICITARI... VIATA TA A FOST UN SUCCES IMPLINIT ACUM CATEVA ORE... chiar daca fara spectatori si fara scena fizica, ai jucat ultima carte uimitor minune... MULTUMESC...

!!! ce voi scrie in continuare va rog sa cititi doar pe cei care aveti nervi tari si nu va tulbura realitatile prin care trece fiinta in nefiinta aparenta... si e un fel de catarsis pentru mine legat de ce am trecut in viata, de cand eram mica cu subiectul Mama si Moartea !!!

Credeam de curand ca sunt tare si ca am depasit ca intelegere subiectul MOARTE, ca de la 3 ani cand am participat la prima inmormantare a prietenului tatalui meu, am meditat fortat asupra morti si vei vedea de ce...

Mihai era prietenul tatii ce avea 37 de ani si arata foarte tanar, iar eu ma jucam afara si radeam zgomotos cand o doamna binevoitoare mi-a spus ca acuma rad insa cand va muri mama nu o sa mai rad ci voi plange rasetele astea de copil, sa trec inauntru sa vad ca moartea nu e ceva de ras si ca nimeni nu rade cand moare cineva, ca ne pare rau, ca stam cuminti pana se termina ingroparea si dupa ce e pus omul in groapa inca mult timp plangem dupa el...

curioasa am intrat inauntru si in locul omului o vedeam de atunci fara sa vreau pe mama sa inteleg de ce am de plans... mama era vie atunci si cand au pus capacul si au batut cuiele in sicriu, ca pe vremea aia era cu cuie nu cu suruburi de plastic, credeam ca e o joaca, insa cand au inceput sa arunce cu pamant am inceput sa plang si sa le spun ca nu va mai putea respira si sa il scoata de acolo, ca joaca asta mie nu imi place... pe fata femeii era o satisfactie rauvoitoare... isi implinise misiunea

dupa ce am plecat de acolo plansa toata ca nu vroiam sa vad ca mama va ajunge sa nu aiba aer in astfel de cutie, m-am temut pentru moartea mamei si luni de zile am plans fara ca cineva sa poata scoate de la mine motivul disperarii cu care plangeam...

dupa ce am mers la un psihiatru de copii sa ma interogheze de ce plang, si pentru ca nu mai mancam, slabisem desi eram oricum foarte slaba, ca vroia sa stie ce am si nu a scos nimic de la mine, tata mi-a spus ca daca nu spun e treaba mea, insa ei nu mai pot continua sa ma vada asa si va trebui sa imi dea niste pilule care sa ma faca sa uit si nu se stie ce voi uita din ce vreau sa tin minte...

nu vroiam sa uit asta ci sa gasesc un mod prin care mama sa nu ajunga acolo in cutie fara aer... din acea clipa am incetat sa plang si stiam exact cum se asteptau de la mine sa ma comport, sa ma joc, sa rad, sa mananc, insa in interior vroiam sa stiu tot ce se putea sti despre moarte...

ma imaginam pe mine moarta sa vad ce s-ar petrece daca as ajunge asa moarta in cutie fara aer pana nu mai era modalitate prin care sa nu fi murit... omorata, de boala, sinucideri, accidente, de batranete... ma vedeam mancata, descompusa in elemente si reintrand in ciclul firesc al naturii ca orice alt animalut care a murit vreodata

apoi am crescut cu mama care era din nastere bolnava de inima si ani la rand a fost prin spitale si adesea il vedeam pe tata trist si incepea din nou in mine acea stare de teama pentru viata ei... apoi am ajuns la facultatea de medicina unde am vazut autopsii, disectii si credeam ca am crescut si ca acum inteleg ca e doar un fenomen firesc, ca asa e viata, ca asa vrea Dumnezeu, ca asta se petrece in natura mereu, ceva moare si ceva se naste... o permanenta schimbare si reinnoire

oricum mi se parea nedrept ca mama sa moara, am inteles tarziu ca ceea ce moare de fapt este haina si ca atunci cand pleaca cineva, aceluia nu i-ar place sa plangem dupa el/ea si sa suferim, actiuni care i-ar mentine aproape de noi ca sa ne consoleze insa totodata departe de lumina si Divinul Absolut, ci ar prefera sa ne traim vietile in urma lor impacati si fericiti, recunoscatori si iertatori, plini de iubire si intelepciune...

cand eram in liceu a murit prietenul meu si atunci am zis ca nu voi mai iubi pe nimeni niciodata, iar acum sunt recunoscatoare ca nu a fost asa, ca am gasit oamenii potriviti care sa ma invete sa iubesc, sa fiu responsabila, sa traiesc, sa fac o diferenta in vietile oamenilor din jur prin faptul ca am trait pe pamant...

la modul logic parea ca am inteles treaba asta cu moartea, pana a facut tata cancer si a murit in cateva luni lasandu-mi pentru o vreme un sentiment de neputinta in fata acestei boli... dupa cativa ani pe mama a vindecat-o de cancer Domnul Maitreya si atunci am inteles ca boala nu e ceea ce pare, insa ca nu te poti juca la nesfarsit cu corpul si cu mintea si cu stari conflictuale care sa te sleiasca de energie undeva in corp pana nu se mai poate face nimic fiindca nu mai ai resurse sa schimbi in tine ceva...

Mama care asa cum zicea cardiologul nu prinde 30-40 de ani datorita unei malformatii cardiace, a trait pana la 65 de ani... s-a casatorit, a adus pe lume doi copii, si-a vazut nepotii crescand o vreme, apoi a plecat... a trait cu peste 25/35 de ani mai mult fiindca a ascultat cat a putut de corpul ei, de instinctele ei, a fumat, a mancat ce a vrut si cat de sarat a vrut, uneori dupa gustul meu mult prea sarat...

aveam sa aflu la un moment dat ca de fapt corpul isi face calciul din sare si sa o rog sa ma ierte ca am judecat-o ca e cardiaca si mananca sare instinctiv ca sa aiba calciu pentru pompa cardiaca si contractii eficiente ale centrilor de comanda cardiaci... asa ca de acord cu noi gatea nesarat pentru mine si isi punea ei sare cata vroia, fumatul o relaxa si fuma de placere langa o ceasca de cafea la care medita la ce are de facut de-a lungul zilei

au trecut anii, a ajuns prin spitale de cate ori avea nevoie de atentie si se decompensa, apoi cand am inteles ce avea de fapt nevoie am inceput sa o scot in oras la o masa festiva pentru noi doua, la o cafea ea si un ceai eu, la cumparaturi, la bai, la plaja, la piscina, la plimbare, am mutat-o la mine, i-am ajutat pe copii sa invete sa o iubeasca si ei pe mine, am crescut frumos impreuna

cu ea am constatat facandu-mi jurnal ca ne ciondaneam aiurea de 20 de ani in fiecare zi si am ales sa ma port ca un om matur emotional, sa cresc si ii multumesc pentru asta... imi facusem inca ceva planuri de cum voi folosi timpul cand se intorcea in oras de la tara pana in primavara cand avea sa mearga iar la tara facand lucruri impreuna... dar mi-a tras clapa cum se zice si si-a luat zborul inainte... Drum in Lumina Mama Draga

chiar si asa am inceput sa recitesc Bardo Todol pentru cei plecati dincolo ca sa stiu ca nu se lasa tulburata de regretele si tulburarile din mintile celor care au luat parte la inmormatare... ma face sa visez la momente in care nu mai e nevoie sa murim sau un pas premergator poate in care la inmormantari sa stam sa depanam despre ce am invatat in viata din prezenta celui care tocmai a plecat, sa ii eliberam de tristetea noastra sau a lor pentru ce ar mai fi vrut sa faca pe pamant si nu au apucat...

ca si mama avea inca planuri sa o invete pe fata mea mijlocie sa gateasca, sa faca diverse actiuni, imi doresc sa ajungem atata de maturi emotional incat sa ii ajuatm pe cei care pleaca din lumea asta sa se obisnuiasca cu sarea de Bardo, sau viata dintre vieti, sa se recupereze daca au fost bolnavi sau in suferinta...

doresc sa gasesc o cale prin care sa ii invat pe oameni sa gaseasca lumina divina si intelepciunea absoluta pentru a merge pe calea eliberarii si odata ce au plecat de aici sa nu rataceasca in continuare in desisurile din ratacirile noastre, din disperarea de a nu ii mai avea cu noi, din actele de a ne plange de mila fara ei, de a nu ii lasa sa plece eliberati de rolurile pe care le-au jucat odata aici pe pamant...

Acum sunt multumita ca am plans atata cand eram copil si pana in momentul in care mama chiar a plecat asa cum vroia ea,  fara sa ne chinuie, si chiar daca vroiam sa merg la ea in ultimele zile nu mi s-a aratat, am tot amanat ca sa ajung sa pot sta un pic cu ea, poate si peste noapte cu copiii.... ca asa cum le-a zis vecinilor daca mergem acolo iar o ducem la Cluj si ea mai avea un pic de treaba... de fapt fiinta ei o pacalise un pic sa isi implineasca visul de a nu chinui pe nimeni

daca m-a intrebat cum rezista indienii sa isi vada mortii intinsi pe malul Gangelui si sa se scalde in acea apa, si cum se vad cadavrele la drum acolo, nu credeam ca voi avea parte in viata asta de a vedea pe cineva drag aflat in primele momente de descompunere, spectacol pe care mama mi l-a oferit bonus

oricum am primit o lectie superba si totodata un examen de maturitate ca am ajuns acolo unde murise, in casa bunicilor - parintii ei, chemata de seful de post alertat de vecinii care nu mai vazusera la ea lumina de cu o seara inainte cel putin. Am gasit-o intinsa pe jos de catre politie si cei de la salvare care au examinat-o si care au oprit caloriferul electric langa care statuse mai bine de 30 de ore...

arata ca o fiinta micsorata, adunata in ea insasi, deja i se inmuiasera articulatiile, era flexibila fiindca trecuse si de rigiditatea cadaverica din primele 24 de ore de la iesirea sufletului din trup, isise deja si apa din edemele de la picioare si vedeam besicile cu lichid pe care cei de la pompe funebre care au venit cu noi le-au spart ca sa nu se sparga cand o imbracam...

au imbalsamat-o, am imbracat-o, am spalat-o ca avea nasul spart si fruntea cum a cazut din pat... unde a stat cu fata in jos si mainile atarnate era neagra asa ca am decis sa nu o vada lumea asa de desfigurata si asa de descompusa sa mergem ziua urmatoare cu nepoata ei mai mare si am machiat-o.

cu fata cea mare am facut-o de arata pentru oameni de parca dormea, folosind un pic bine de farduri... prietena ei zicea ca parca doarme... arata prezentabil asa vopsita... i-am facut unghiile cu lac luat ad hoc de un drag prieten dintr-un magazin din apropiere...

aveam o stare ciudata in timp de faceam asta... ca orice carne care sta afara din frigider sau congelator de 3 zile incepuse sa devina lipicioasa, nu imi era teama ca as putea lua ceva microbi, eram atat de firesti in ce faceam, o manipulam cu multa delicatete... inspirata si de un film Okuribito Departures, despre Plecari, cum niste oameni machiau cadavrele ca sa arate prezentabil la inmormantare...

mi-a fost si rau, si greata din o usoara dificultate de a accepta ca am de reprogramat toate visele si planurile legate de ea, ca AM DE INVATAT SA TRAIESC cat mai IN PREZENT CU ORICE OM SI SA AM cu fiecare ACELE PLANURI PE CARE MOARTEA SA NU LE POATA ZDRUNCINA, SA TRAIESC FIECARE CLIPA CA SI CUM DACA DUPA ASTA NU MA VAD CU CINEVA UN TIMP E OK INDIFERENT DACA VREUNUL DIN NOI PLEACA de tot din acel rol...

CU MAMA SUNT IMPACATA, am petrecut cu ea ce aveam de petrecut, chiar daca vroiam sa o duc la Ierusalim unul din visele ei, mi-am dat seama ca nu e o drama ca nu a ajuns acolo, nu am vinovatie ca am amanat acea plecare ci impacare ca am facut ce am putut, intr-un firesc al nevoilor de moment ca sa fim fericite, iar Ierusalimul fizic era mereu un vis secundar fata de implinirile marunte de zi cu zi...

am devenit prietena cu cea pe care am considerat-o dusmanul meu multi ani. Vedeam ca nu ma intelegea cum as fi vrut eu - sa comunicam, sa vorbim sincer ca niste prietene bune, sa ma tina in brate, ma deranjase mult in trecut ca ea ma iubea asa cum mie mi se parea invechit: facea mancare, era curat in casa, nu m-a pregatit pentru a fi om intelept...

insa a facut asta viata si am inteles ca prin ce am vrut sa fie si nu a fost am devenit eu ce imi lipsise in relatia cu ea... am inteles de curand ca MAMA A FOST TOATA VIATA MENTORUL MEU atat de genial si-a jucat acest rol incat spre finalul vietii imi cerea sfaturi si mi-a venit la cursuri... ma crescuse bine...

poate pare paradoxala aceasta afirmatie, ca de fapt a am putea zice ca nu a facut si nu mi-a dat ce vroiam eu, insa mi-a creat spatiul sa devin ceea ce sunt uitandu-ma la ce e ea si alegand ce altceva pot manifesta, iar asta face parte din intelegerea dintre fiintele noastre care sunt mult mai constiente decat sunt personalitatile si egourile noastre...

imi imaginez cat de greu i-a fost si ei cu mine, ea taur eu varsator cu ascendent in taur, ca tot ce am judecat la ea am devenit eu, am integrat in mine, i-am multumit si mi-am dat seama ca e demna de iubit fiindca mi-am dat mie voie sa ma iubesc, sa imi multumesc pentru ce am devenit... LECTII PESTE LECTII,  clipa de clipa examene de maturitate si surse de eliberare din iluzie, aducatoare de lumina din constiinta de sine...

a fost soare pana acum seara si frumos, acum cand scriu ploua, a fulgerat toata seara, ca si in mine erau ceva fulgere legate de faptul ca am aflat iesind de la masa de pomenire ca doi prieteni dragi au avut accident si ca Aritia a plecat si ea dincolo, iar Traian e accidentat...

ma intrebam ca om si medic ce a facut cu drag practica la urgente si pe SMURD daca femeia asta pe care o stiu de multa vreme a trecut dincolo usor sau ce s-a petrecut in accident... oricum stiu ca ceea ce a fost este cea mai perfecta varianta a fiintei ei pentru ea, insa sa incep de acum sa ma rog si pentru ea sa se stabilizeze in lumina la fel ca mama care a plecat in 10. 10. 2013, cabalistic o cifra de 8 care inseamna atat moarte cat si schimbare radicala...

in acea zi a fost si ziua de nastere a unei foarte dragi prietene si colega insa mama ne-a scutit sa aflam de plecarea ei in acea zi si am aflat dupa ziua fetei asteaia minunate... totul cu o asa regie absoluta cum numai fiinta noastra divina este capabila sa o puna in scena vietii, unde jucam acest minunat joc cosmic de care imi doresc sa fiu din ce in ce mai constienta si eu si toti cei care mai simt asta ca pe o necesitate a fiintei...

Preotul vorbea de Cristos ce e mereu cu noi, iar atunci mi-am amintit sa vad din nou Cristosul din ea si mine si ceilalti prezenti acolo si nu doar personalitatea care pana se dezintegreaza  poate suferi dupa visele ei si ale celor pe care ar parea ca ii lasa in urma ei, ceea ce asa cum e in poza de la inceput nu ne lasa in urma ci ne asista cu drag IN FIECARE CLIPA, LA FIECARE PAS ...

MULTUMESC IUBITA MAMA
STEAUA MEA DIN ZORI DE ZI...

SUNT CU TINE FIINTA DRAGA
SI PLANETA-I BINE, O STII !!!





9 comentarii:

  1. Dumnezeu va avea grija de ea cu siguranta. Sunt alaturi de tine sufleteste, Crina.

    RăspundețiȘtergere
  2. Gandurile mele au rostit pios Dumnezeu sa o tina in pacea lui . Apoi s-a asternut tacerea .

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc pentru gandul vostru frumos. Va iubesc !

    RăspundețiȘtergere
  4. Drum lin si inaltator de lumina mamei tale Vera :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Odihneasca-se in pace. Sunt alaturi de tine in aceste momente dificile .

    RăspundețiȘtergere
  6. Uneori ramanem muti de uimire, impietriti de durerea prietenilor nostri, durere care devine si durerea noastra! Primeste imbratisarea mea calda prin monitorul care ne desparte! Odihneste-te in pace, Vera!

    RăspundețiȘtergere
  7. Iti multumesc pentru ca imi impartasesti experienta ta de viata si in felul acesta imi imbogatesc si eu experienta de viata. Iti multumesc ca existi si ca te cunosc.

    RăspundețiȘtergere
  8. Calatorie lina mamei tale si tie o imbratisare din suflet!Anca

    RăspundețiȘtergere