Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)

Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)
Nemuritoare printre Nemuritori... Desavarsita printre Desavarsiti... Geniala printre Genii... Tacere din Liniste Aduna duh de pace in sufetul tau si mii de insi se vor mantui in jurul tau ( Sf. Serafim de Sarov )

sâmbătă, 17 martie 2012

Testele HIV nu sunt teste HIV - Henry H. Bauer Ph.D.


Articol apărut în:
Journal of American Physicians and Surgeons, Volumul 15, Numărul 1, Primăvara 2010

Abstract
   Testele pentru detectarea virusului „HIV“ (human immunodeficiency virus) nu detectează „HIV“; ele răspund prin „pozitiv“ la o largă gamă de afecţiuni. Docmentele originale (iniţiale) ale laboratorului lui Gallo nu demonstreazăcă „HIV“ provoacă AIDS. Patentul bazat pe aceste documente nu demonstrează că testul „HIV“ propus, care este un test pentru anticorpii „HIV“, este specific anticorpilor „HIV“.
   Începând cu anunţul iniţial precum că „HIV este cauza probabilă a AIDS“ şi până la afirmaţia că „anticorpii HIV demonstrează o infecţie activă cu HIV“ avem de a face cu o evoluţie nejustificată care s-a desfăşurat subliminal. Seturile de teste „HIV“ au fost aprobate doar pentru un control al sângelui şi nu constituie un diagnostic de infecţie. Nu există un „standard de aur“ pentru testul „HIV“; testele actuale sunt un adaos (un accesoriu) la diagnosticul clinic al infecţiei „HIV“.
   Consecinţa aplicării false a testelor “HIV“ duce la inducerea unei afecţiuni iatrogene unor persoane sănătoase (sau în orice caz neinfectate cu vreun agent patogen denumit „HIV“) şi la terapierea acestora cu medicamente extrem de toxice pentru tot restul vieţii.
Introducere
   Aşa numitul „test HIV“ nu a dovedit că poate detecta o infecţie cu acest virus (human immunodeficiency virus, un retrovirus), deşi de peste un sfert de secol aceste teste au fost larg folosite pentru a diagnoza o astfel de infecţie. (Sursa bibliografica 1: Test kit inserts. Available at: aras.ab.ca/HIVTest  Information.zip. Accessed Nov 27, 2009. – pe mai departe în text doar numarul sursei biografice – sursele apar la sfarşitul articolului)
   Testele sunt pentru anticorpi (2) şi sunt aprobate doar pentru analiza sângelui, criteriul lor primar este sensibilitatea, şi nicidecum specificitatea, iar rezultatele fals pozitive nu stârnesc prea multe îngrijorări. Dezbaterile tehnice (3) asupra modului prin care poate fi detectată infecţia „HIV“ arată prin ele înşăşi că testele sunt insuficiente pentru a diagnoza infecţia.
   În realitate, un rezultat „pozitiv“ poate fi influenţat de o multitudine de cauze şi condiţii cum ar fi hipergammaglobulinemia, tuberculoza, vaccinarea contra gripei (influenza) (4), primirea de imunoglobulină tetanos (5,6) şi chiar sarcina. (7-9)
   Istoria din spatele acestor condiţii cuprinde câteva aspecte majore:
1-pretenţia iniţială a descoperirii sau identificării unui retrovirus cauzator al AIDS;
2-metoda patentului de detectare a anticorpilor despre care se pretinde a fi specifici pentru „HIV“ si astfel pretenţia construirii unui test „HIV“;
3-extrapolarea pretenţiei că testele „HIV“ detectează anticorpi asupra presupunerii că un rezultat „pozitiv“ reprezintă dovada unei infecţii „HIV“;
4-în absenţa oricărui „standard de aur“, folosirea unui prim test (necertificat, nevalidat) de anticorpi ca bază a validării (certificării) tuturor celorlalte teste (un „standard de aur“ se poate obţine doar atunci când avem date asupra aupra virionilor puri de „HIV“ obţinuţi de la un individ „HIV“-pozitiv.)
   Punerea complect eronată a semnului egal între un test „pozitiv“ şi o infecţie cu „HIV“ a avut şi are încă grave consecinţe: indivizi sănătoşi la care la un moment dat a rezultat un test „pozitiv“, au suferit daune fizice, psihice şi material grave.
   În cele ce urmează, atunci când voi cita lucrări mai vechi care implică terminilogia iniţială de
„T-limfotropic uman“, virus (HTLV-III) şi virus asociat adenopatiei limfatice (LAV), aceşti termeni vor fi folosiţi în locul termenului mai recent de „HIV“.
Anunţul descoperirii unui retrovirus care cauzează AIDS
   „HTLV-III este cauza probabilă a sindromului imunodeficitar autodobândit (SIDA=AIDS)“ anunţa Secretara Departamentului pentru Sănătate (HHS) la o conferinţă de presă ce a avut loc pe data de 25 Aprilie 1984, făcând astfel o introducere presupusului descoperitor, Robert Gallo. Patru articole ulterioare apărute în revista „Science“ se străduiau să facă dovada acestei afirmaţii.
   Popovic et al. (10) descriau o linie de celule T „nemuritoare“ (în laboartoare se folosesc linii de celule care se reproduc permanent singure, independent de un organism gazdă şi care sunt în fapt celule cancerigene) în care se putuseră obţine mari cantităţi de HTLV-III prin co-cultivare cu celule T presupus infectate. Despre retrovirus se spunea că fusese detectat prin prezenţa transcriptazei reverse (reverse transcriptase – RT). De asemenea activitatea RT fusese criteriul pentru care se alesese o densitate de 1.6 g/ml pentru zaharoză (sucroză) ca „bandă“ în care se spunea că virusul fusese găsit la ultracentrifugare. (Prin centrifugae particulele şi moleculele dintr-un preparat, în funcţie de greutatea lor proprie, se acumulează în anumite regiuni, numite „benzi“).
   Oricum, RT (revese transcriptaseeste prezentă (şi) în celulele normale (11,12), fapt care alterează fundamental lucrarea lui Popovic precum şi o serie de alte cercetări subsidiare şi adiacente ale „HIV“. Microscopia electronică a pretins să arate o „mare cantitate de particule virale extracelulare“; oricum însă, acest lucru poate fi demonstrat doar prin izolarea şi purificarea acestor particule şi prin stabilirea certă a faptului că aceste particule sunt întradevăr virioni, lucru ce nu a fost efectuat niciodată. În consecinţă se spune despre vius că a fost detectat via (prin) reacţia antige-anticopi, dar acest lucru implică o tautologie (teutologie=greseală de limbaj care constă în repetarea inutilă a aceleiasi idei, formulată cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm). În consecinţă a urmat o discuţie de genul “izolarea nu este izolare”sau “purificarea nu este purificare”.
  În continuare s-a statuat că proteinele HTLV-III au fost găsite în 85% dintre pacienţii AIDS şi că virusul HTLV-III este înrudit cu HTLV-I şi HTLV-II, retrovirusuri descoperite anterior de Gallo. Spre deosebire de aceasta, virusul LAV, descris iniţial de Barre-Sinoussi şi Montagnier, nu era pus în legătură cu HTLV-I şi HTLV-II, iar anticopii erau prezenţi în dor 37,5% dintre cazuri (seruri recoltate de la pacienţii AIDS). Toate aceste afirmaţii se vor dovedi în curând a fii false.
   HTLV-III era întradevăr LAV, o mostră (probă) a acestuia fiind transmisă la acea vreme de către Montagnier şi Barre-Sinoussi lui Gallo, care a folosit-o dând-o drept a lui. Astfel că în 2009 premiul Nobel a fost atribuit doar lui Montagnier şi Barre-Sinoussi, Gallo fiind exclus (pentru fraudă ştiinţifică, sau mai exact pentru furt şi escrocherie). Alte numeroase greşeli au fost relevate în activitatea laboratorului lui Gallo, şi doar datorită acesto greşeli tehnice, Gallo a reuşit ulterior să scape de acuzaţia de „fraudă ştiinţifică“. (13) (Altfel spus, lucrările lui Gallo erau atât de pline de greşeli tehnice, încât a putut să se ascundă în spatele acestora, spunând că din aceasta cauza a comis o „eroare tehnic“ şi nu un furt calificat. Adică, …portofelul meu semăna atât de tare cu portofelul tău, încât din greşeală mi-am băgat mâna în buzunar la tine şi l-am luat….).
   Într-un articol colectiv, Gallo et al. (14) pretindeau că au izolat HTLV-III la 26 dintre 72 de pacienţi AIDS, 18 din 21 fiind în stadiul de pre-AIDS, 3 din 4 erau mame sănătoase cu copii bolnavi de AIDS, iar 1 din 22 erau „subiecţi normali homosexuali“. Oricum, cu cât boala devenea mai severe, ar fi fost de aşteptat să se găsească mai mulţi agenţi patogeni activi (o cantitate mai mare) decât mai puţini (o cantitate mai mică), astfel că apare ciudat faptul că această „cauză primară a AIDS“ nu putuse fi găsită decât în 36% dintre pacienţii aflaţi în faza de boală activă, atâta timp cât putuseră fi găsiţi în 85% dintre cei cu pre-AIDS!
   Pe deasupra încă, simptomele „pre-AIDS“ erau febra şi inflamarea ganglionilor limfatici, simptome care se întâlnesc în multe alte boli care nu sunt „precursoare“ specifice pentru AIDS; aceste simptome sunt considerate a fi precursoare pentru AIDS doar atunci când apar la persoane încadrate în „categoriile de risc“, homosexuali sau consumatori de droguri injectate intravenos. Nemai vorbind de faptul că termenul „izolare“ a fost fraudulos folosit, aşa cum arătam mai sus.
   Un al treilea articol publicat în aceeaşi perioadă de timp (15) pretindea din nou că HTLV-III este „un adevărat membru al familiei retrovirusurilor HTLV“ dar totuşi „… clar distinc faţă de HTLV-I şi HTLV-II“. În acest fel se crea o confuzie în privinţa tipului de antigen care era asociat fiecăruia dintre aceste retrovirusuri. Astfel, p61 şi p65 erau „descifraţi la HTLV-I“, iar acum deseori erau depistaţi în serul pacienţilor AIDS. Antigenele HTLV-III erau „asemănători în mărime“ (dimensiune) cu cei ai altor virusuri HTLV, dar includeau trei grupuri „serologice noi“: p44 şi p24, care erau un „grup specific“; p65 care era comun şi celorlalte virusuri HTLV; şi un al treilea grup de „afiliere necunoscută“. Într-un alt loc din articol se spunea că „anticorpii pentru structurile proteinice HTLV, mai ales p24 şi p19… nu sunt detectabili la marea majoritate a pacienţilor AIDS…“
   Ulterior însă p24 este inclus printre „cele mai proeminente.. antigene“ ale HTLV-III, anume „p65, p60, p55, p41 şi p24“. Mai puţin proeminenţi erau p88, p80, p39, p32, p28, şi p21.“ Unele reacţii „încrucişate“ ale p65 cu HLTV-I au fost recunoscute (acceptate), la fel ca şi reacţii încrucişate cu antigene relatate Gag nespecifice. Cu toate acestea, specifici au fost declaraţi p65, p55, p41, p39, p32, şi p24 ca fiind „noua expresia a infecţiei virale“; dar bineînţeles că aceasta nu exclude posibilitatea ca aceste antigene să fie corelate cu alţi agenţi patogeni, în afara HTLV-III.
   Este evident că anomaliile imunitare găsite la pacienţii AIDS sunt de asemenea găsite la persoane care suferă de, spre exemplu, tuberculoză, diabet, malarie, macroglobulinemie, anemie aplastică sau thalassemie, şi de asemenea că ei pot fi induşi prin adrenalină, prednison sau virusul Epstein-Barr. (16)
   Al patrulea articol (17) raporta faptul că antigenele HTLV-III reacţionau cu serul a 88% dintre pacienţii AIDS şi cu 79% dintre homosexualii cu simptome pre-AIDS precum şi cu mai puţin de 1% dintre subiecţii heterosexuali. De această dată reacţia majoră se spunea că a fi contra p41. Ceea ce trebuieşte aici însă remarcat (şi reţinut pentru viitor) este faptul că antigenele reacţionau la 88% dintre pacienţii AIDS, deşi HTLV-III fusese găsit doar în 36% dintre pacienţi.
   Deseori până acuma a fost remacat şi subliniat faptul că acest aticol era departe de a demonstra că HTLV-III era necesar şi suficient pentru AIDS; spre exemplu că „aceste evidenţe nu constituie dovada izolării unui retrovirus, dovada că virusul ar fi exogen sau dovada că virusul a cauza AIDS.“ (18) Întradevăr, lucarea lui Gallo reprezenta în fapt o pocedură ciculară: (19, 20) se arăta că anticorpii din serul pacienţilor AIDS şi pre-AIDS reacţionau cu material preluat din culturi infectate cu agenţi neidentificaţi prezenţi în serul subiecţilor AIDS şi pe-AIDS. Deficienţa cea mai gravă a studiului respectiv era însă că nu se arăta dacă există sau nu o reactivitate similară în cazul altor condiţii fiziologice sau al altor afecţiuni în afară de AIDS, iar studiile ulterioare au relevat întradevăr multe situaţii şi condiţii în care testele HIV prezentau rezultate „fals pozitive.“
Patentul pentru detectarea virusului
   Patentul US 4.520.113, datat 28 Mai 1985 şi acordat lui Robert Gallo şi colaboratorilor Mikulas Popovic şi Mangalasseril G. Sarngadharan, clama că „antigenii asociaţi cu infecţia celulelor umane cauzată de către acest virus sunt recunoscuţi ca fiind specifici pentru anticorpii pacienţilor AIDS. În mod expres, HTLV-III izolat de la pacienţii AIDS şi transmis prin co-cultivare cu o linie celulară HT sunt detectaţi specific la anticorpii din serul uman prelevat de la pacienţii AIDS.“
Testul nu este specific
   Noul test era foarte simplu de manevrat având în vedere că a dat un rezultat pozitiv în 88% dintre pacienţii AIDS şi 79% dintre homosexualii pre-AIDS, dar mai ales având în vedere că reacţii de asemenea „pozitive“ au fost constatate la donatori de sânge (evident neinfectaţi) (17), ceea ce a dus de la bun început la concluzia că testul nu este specific.
   Unul dintre motive este pretenţia că p41ar fi cel mai caracteristic şi proeminent antigen specific „HIV“ şi că p65, p60, p55 şi p24 „nu au fost detectaţi în serul normal“. Se ştie însă că p24 a fost găsit în cantitate substanţială la pacienţii cu scleroză multiplă, limfoma celulelor T şi în cazul negilor generalizaţi.(21) Încă şi mai mult, la aproximativ 15% dintre donatorii de sânge sănătoşi, p24 constituia „banda pedominantă“ în testul Western Blot, iar p41 a fost de asemenea găsit în trombocitele indivizilor sănătorşi.(18) Departe de a fi specifici pentru pacienţii „HIV“ sau AIDS, p24 şi p41 nu sunt nici măcar specifici pentru o stare de boală în general.
Isolarea nu este izolare; purificarea nu este purificare
    În documentaţia patentului la fel ca şi în articolele timpurii din „Science“, precum şi în toată literatura „“HIV“/AIDS de până în prezent, „izolarea“ şi „purificarea“ nu au acelaşi înţeles (sens) cu ceea ce se înţelege în pactica comună asupra acestor doi temeni, şi anume că „izolare“ înseamnă ca particula pertinentă să fie extrasă din locaţia ei originară (în cazul nostru, din serumul unui pacient „HIV“-pozitiv), iar „purificare“ eliminarea tuturor elementelor străine din „izolat“, cu scopul de a rămâne complect liber doar entitatea pertinentă (în cazul nostru, virusul „HIV“).
   Spre deosebire de aceste definiţii şi înţelesuri general comune, în limbajul „HIV“/AIDS, „izolare“ şi „purificare“ nu înseamnă izolarea şi purificarea „HIV“ de la un pacient AIDS sau de la un individ “HIV“ pozitiv. În fapt, celule albe de sânge de la un pacient sunt cultivate împreună cu celule T dintr-o linie „nemuritoare“ original stabilită de Gallo, care a folosit suplimentar stimulată extern cu substanţe cum ar fi fitohemaglutinin sau IL-2, care se presupunea că fac culturile de celule sensibile la retrovirusuri.
   Se susţine că a fost efectuată „izolarea“ dacă: 1 – cultura prezintă o activitate RT (reverse treanscriptase) – despre care oricum ştim acuma că nu este specifică retrovirusurilor (11, 12) sau
2 – când un extract din această cultură este capabil să facă ceea ce făcea izolatul original, adică să infecteze alte culturi. O astfel de procedură nu reuşeşte a demonstra că exista prezent vreun virion în izolatul original recoltat de la o fiinţă umană: orice virion autentic prezent în cultură poate fi generat prin procedeele de cultivare. Nu se poate exclude faptul că o cultivare produce ab initio o entitate ce poate genera un răspuns pozitiv al testului „HIV“. Intradevăr, genomul uman normal include astfel de secvenţe ADN similare (omoloage) cu „HIV“, iar acest lucru poate fi exprimat (se poate petrece) prin anumite tehnici de cultivare similare cu cele folosite în cercetaea „HIV“/AIDS. (18)
   „Purificare“ în limbajul „HIV“/AIDS înseamnă că materialul presupus a fi contaminat cu „HIV“ este ultra-centrifugat într-un mediu special (preparat special) iar anumite sedimente dintr-o anumită densitate sunt consideate a fi „HIV“. În realitate, fotografiile unui astfel de„izolat“ şi „purificat“ făcute cu microscopul electronic ne prezintă o adunătură pestriţă de resturi (deşeuri, gunoi) celulare. Este evident că nu conţin virioni puri, ba chiar nu există nici o dovadă că ar conţine în general vreun virion. (22, 23)
   Gallo a mai pretins de asemenea că nu este necesară o purificare a virusului „HIV“ deoarece metoda sa de cultivare producea atât de mult (cantitativ) din acesta, încât nu mai avea importanţă ce ar mai fi conţinut în plus: „În privinţa purificăii… retrovirusul iese afară din celulă (prin membrana ei). În acest caz, incorporează anumite proteine celulare. Dacă ai o cantitate mică de virus pe care o pui în sucroză (mediul pe bază de zahăr folosi în procedeul de ultra-centrifugare) va fi greu. Ori prin procedura de cultivare obţinem o mare cantitate de virus dintr-o cantitate mică de celule, astfel că virusul conţine mai puţine proteine proprii celulei gazdă, şi deci este mai pur.“ (24)
   Această afirmaţie, că o mare cantitate de presupus virus în comparaţie cu deşeurile celulare este bună sau mai bună decât virusul pur, nu poate sta în picioare. Prezenţa a ceva necunoscut, nedetectat, indiferent în cât de puţină cantitate, poate deforma experimentul precum şi rezultatul lui. Impurităţile prezente într-o cantitate prea mică pentru a putea fi detectate pot produce efecte măsurabile, dacă aceste efecte sunt de natură enzimatică sau catalitică.
Afirmaţii uitate
   Un număr de afimaţii făcute în patentul pentru test au fost uitate „pe tăcute“. Spre exemplu aceea că există o evidentă reacţie încrucişată cu HTLV-I şi HTLV-II ale lui Gallo. Gallo raportase iniţial izolarea HTLV-I la un pacient AIDS (25) şi descrisese HTLV-I şi HTLV-II ca „singurii co-factori cunoscuţi specifici pentru AIDS.“ (26)
   Patentul atribuie lui p41 principala specificitate a testului, şi deasemenea o oarecare activitate  pentru p65, p60, p55 şi p24. Dar criteriile actuale ale Western Blot includ p160, p120, p68, p55, p53, p41, p39, p32, p24 şi p18; doar trei din cele cinci antigene ale lui Gallo ca fiind specifice pentru „HIV“ se reîntâlnesc printre cele 10 antigene presupuse în prezent a fi specifice pentru „HIV“, în timp ce alte şapte antigene sunt complect noi (faţă de patentul lui Gallo).
   Lucrurile stau în realitate cu mult mai rău, deoarece la ora actuală nu s-a căzut de acord asupra combinaţiei dintre aceste „p“-uri care ar trebui să fie specifici pentru „HIV“.(27) De exemplu în Africa sunt suficiente pentru un rezultat pozitiv două din următoarele trei: p160, p120 sau p41. Pe de altă parte, pentru un test pozitiv în Australia, Germania sau Anglia este necesar ca toatea aceste antigene împreună să fie prezente. În USA au fost folosite cinci criterii diferite în funcţie de diferitele grupui de risc! (După motto-ul că „unii sunt mai oameni decât alţii“, dar nu ar fi nici prima şi pobabil nici ultima idee cu iz neo-nazist a Americii moderne).
Criterii arbitrare pentru rezultatul „pozitiv“
   Testul ELISA, testul anticorpi primar, se face prin măsurarea intensităţii culorii. Oricum, nici un test nu este perfect incolor. Singura modalitate obiectivă de a identifica intensitatea culorii care ar corespunde unei absenţei garantate a presupuşilor anticorpi contra „HIV“ ar fi să avem mostre de la anticopi despre care se ştie că nu au fost expuşi la „HIV“, ceea ce este practic imposibil. Ca cea mai bună modalitate de abordare, recunoscută însă ca fiind imperfectă, este repetarea testului cu folosirea de sânge de la donatori. (3)
   Exemplul 1 din patent raportează că „dacă este prezentă o absorbţie mai mare de trei ori decât media a 4 negative normale, testul este considerat ca având rezultat pozitiv.“ Ori astfel este extrem de uşor de manevrat o detecţie specifică a ceea ce ar fi caracteristic pentru AIDS. Nu se poate exclude că unul dintre „ testele de control normale“ poate să conţină mici cantităţi de anticorpi „HIV“, sau că „citirea“ absorbţiei ca fiind de trei ori mai mare faţă de „normal“ să fie provocată de reacţii încrucişate.
   Şi din alte puncte de vedere patentul este foarte puţin „impresionant“. Exemplele 1 şi 4  se referă ambele la datele afişate în tabelul 1 şi descriu aceiaşi procedură, dar prin cuvinte diferite; pentru care motiv aceste exemple au fost pezentate ca fiind diferite (separate) rămâne un mister. Printr-un singur paragraf, exemplul 5 statuează o certificare a specificităţii, fără însă a da explicaţii asupra modului cum s-a ajuns la această concluzie, respectiv în baza căror experimente.
Acesta NU este un test „HIV“
   În esenţă, maniera în care a fost dezvoltat acest test face din el în cel mai bun caz un test pentru AIDS şi pre-AIDS, şi nicidecum un test pentru retroviusul „HIV“ (un test care ar trebui să fie mai sensibil pentru pre-AIDS decât pentru AIDS). În plus, deoarece simptomele pre-AIDS (noduli limfatici umflaţi şi febră) se pot întâlni într-o largă serie de alte afecţiuni, testul este în mod evident un test de boală nespecific. Pacienţii cu mai multe afecţiuni simultane pot reacţiona „pozitiv“ la test.După ce testul a fost folosit pentru o bună bucată de timp, s-a mai constat şi faptul că poate califica „pozitiv“ şi condiţii care nu sunt absolut de loc o „boală“, cum ar fi vaccinarea sau graviditatea (sarcina). (4-9)
Anticorpii ca dovadă a infecţiei
   Este evident că publicaţiile ştiinţifice  şi patentul pentru test sunt insuficiente pentru a justifica afimaţia că HTLV-III este „probabila cauză a AIDS“. Atunci cum s-a ajuns ca un test anticopi mai puţin decât nespecific să constituie baza aserţiunii (sentinţei) că o pesoană este infectată activ cu „HIV“?
   Rodney Richards, care a lucrat la dezvoltarea primului test ELISA „HIV“ (produs de Abbott Laboratories) ne-a furnizat o cronologie detaliată care arată cum s-a ajuns de la anticorpi la concluzia unei infecţii active. (28) Povestea ar putea părea incredibilă, dacă nu ar fi complect documentată prin materiale oficiale din domeniul public, citate de Richards.
   Iniţial, în 1984, CDC (Center for Disease Control and Prevention) avea destule informaţii asupa posibilităţii ca testul anticorpi să ofere rezultate fals-pozitive. „La persoanele cu risc înalt de AIDS este „de presupus“ o expunere anterioară la virus; oricum, dacă pesoana este în fapt infectată sau imună la virus nu se cunoaşte, aşa că trebuieşte determinată frecvenţa virusului în persoanele cu anticorpi contra virusului.“ (29)
  Şase luni mai târziu CDC admitea că există o rată înaltă de rezultate fals pozitive atunci când se făceau teste asupra populaţiilor sănătoase cu risc redus: în concluzie nimeni nu trebuia informat asupra rezultatului pozitiv până nu se efectua o a doua testare. (30)                                                                                                                                                 
   La trei luni după aceasta, FDA (Food and Drug Administration) aproba testul ELISA al firmei Abbott pentru analizarea sângelui. Desigur că este util să iei toate măsurile necesare pentru a depista eventuala prezenţă a unui agent patogen în sângele care, spre exemplu, urma să fie folosit pentru transfuzii: mai bine să arunci 100 de fiole de sânge donat, decât să permiţi transmiteea unui agent patogen printr-o fiolă de sânge pentru transfuzie infectată. Şi oricum, este o problemă să informezi pe cineva că este infectat şi deci bolnav de o maladie incuabilă, în baza unui test nesigur. Instrucţiunile care însoţeau testul Abbott conţineau respectivele rezeve: „Nu există un standard recunoscut pentru stabilirea prezenţei sau absenţei anticorpilor contra „HIV-1“ în sângele uman…. Riscul ca o persoană asimptomatică cu reacţie repetată la probele de serum să dezvolte AIDS sau condiţii similare AIDS nu este cunoscut.“ Aceleaşi precauţii apar şi în instrucţiunile pentru testul Western Blot aprobat în 1987 şi larg folosit ca presupusă confirmare a dublului test ELISA pozitiv. (28) Aserţiuni similare se regăsesc în practic toate testele manufacturate de diferite firme până în prezent. (1)
   La câteva luni după ce testul Abbott a fost aprobat pentru analiza sângelui, datele donatorilor de sânge arătau că 44% din probe erau puternic pozitive pentru anticorpii „HIV“, dar nu conţineau nici un virus detectabil în cultură. Similar, 40% din homosexualii testaţi pozitiv la testul anticorpi nu aveau virusul detectabil. (31) În aproape jumătate dintre cazuri, la ambele grupuri, de risc mare şi de risc scăzut, un test anticorpi „HIV“ pozitiv era corelat cu o absenţă a virusului.
   Această realitate îi stătea CDC-ului „în gât“. Datele arătau că în jumătate din cazuri absenţa virusului ea acompaniată de certificarea prezenţei anticorpilor contra „HIV“. Ceea ce din punct de vedere al logicii de bun simţ este imposibil! Cum să ai anticorpi contra unui agent patogen care nu există în organism? Iar dacă a existat în trecut, astfel că s-au format anticorpi contra lui, dar în prezent nu este detectabil, înseamnă că persoana respectivă  a înfrânt infecţia, şi deci nu este bolnavă, şi nu are de asemenea nici o logică să fie terapiată! Astfel că CDC-ul a decretat pur şi simplu că:  „Deoarece există un mare procent de persoane asimptomatice seropozitive, trebuie presupus că toate persoanele seropozitive, indiferent că sunt simptomatice sau nu, pot fi capabile de transmiterea infecţiei.“ (30) (De aici mai rezultă şi faptul că nu se ştia care era proporţia donatorilor seropozitivi infectată în mod real!)
   Se poate presupune că CDC era îngrijorată în privinţa prevenirii transmiterii virusului „HIV“: mai bine să avertizezi un mare număr de persoane neinfectate asupra posibilităţii unei infecţii fatale decât să permiţi unui mic număr de persoane infectate să răspândească infecţia. Aceasta însă ignoră devastatoarele efecte psihice asupra multor persoane neinfectate, care eau astfel „prostite“ să ceadă că în ei se află „la lucru“ o infecţie incurabilă, cu un inevitabil sfârşit fatal.
   CDC-ul a mers însă mai departe decât să creadă că o seropozitivitate ar însemna automat o infecţie. În 1986, într-un articol apărut în JAMA (Journal of American Medical Association) – care era mult mai amplu decât un simplu raport săptămânal asupra mortalităţii şi morbidităţii – cercetătorii CDC defineau „seropizitiv“ ca fiind echivalent cu „infectat“. (33)
   Aşa cum sublinia Richards (28) toate datele citate raportau că virusul nu putea fi cultivat (respectiv depistat) la un mare procent dintre seropozitivi. CDC-ul însă a ignorat această evidenţă (a cultivării) decretând că seropozitiv înseamnă în acest caz („HIV“=AIDS) infectat.
   CDC-ul a continuat să renunţe la orice fel de limitări, decretând că „prezenţa anticorpilor indică o infecţie“ (34) şi aceasta nu ca o măsură preventivă contra transmiteii infecţiei, indiferent  dacă persoanele se regăseau în categoria de risc înalt sau în grupul persoanelor cu risc redus, şi indifeent dacă persoana respectivă era simptomatică sau asimtomatică. A fost pur şi simplu decretat dogmatic, fără nici o excepţie, că „seropozitiv“ înseamnă „infectat“. Desigur, aceasta înseamnă malpractică în domeniul sănătăţii publice, bazată pe o „ştiinţă“ falsă.
   Mai mult, Richards (28) a subliniat că CDC şi-a depăşit atribuţiile de „paznic“ al sănătăţii publice prin această aserţiune, care dicta doctorilor ce anume să facă în baza unui test particular, şi aceasta, pe deasupra, în contradicţie cu FDA, care ear responsbil cu protecţia consumtorului, şi care afirmase doar cu câteva luni mai înainte că: „Semnificaţia anticorpilor la un individ asimptomatic nu este cunoscută.“ (35)
Nu există un „standard de aur“ pentru testele „HIV“
   Până în acest moment, m-am referit la situaţia şi lucrările ştiinţifice din anii 80. Au fost corectate toate aceste deficienţe? Simplu şi indiscutabil, răspunsul este : NU!
   Pe de  parte, toate lucrările ulterioare s-au bazat pe articolele iniţiale prezentate mai sus. Pe de altă parte, a rămas clar pentru experţii de azi că un test „HIV“ pozitiv nu semnifică prin el o dovadă a unei infecţii, indiferent că vorbim de ELISA, Western Blot, de procedura PCR sau de cultivare. Doar că această conştientizare a unei evidente realităţi nu depăşeşte limitele literaturii de specialitate, marele public nefiind informat asupra acestei realităţi.
   Următorul citat este luat din capitolul scris de Weiss şi Cowan din ediţia a patra a manualului standard, care poate fi considerat ca fiind „teoria de bază admisă oficial“,şi aceasta datorită câtorva motive: Weiss a lucrat în acest domeniu de la bun început, publicând începând cu 1984, inclusiv împreună cu Gallo; iar manualul a primit recenzie favorabilă şi a fost acceptat de JAMA (36) (a treia ediţie) şi de „Clinical Infectious Diseases“ (37) şi de JAMA (38) (a patra ediţie a manualului):
   În termenii respectivi, nu este nevoie de spus mai mult decât că în absenţa „standadului de aur“ adevărata sensibilitate şi specificitate pentru detecţia „HIV“ rămâne întrucâtva imprecisă.“ (la pag.150)
   Evident că „întrucâtva“ este un eufemism: lipsa „standadului de aur“ face ca orice afirmaţie sau test să fie extrem de dubioase. Virioni puri de „HIV“, care sunt „sine qua non“ necesari pentru stabilirea unui standard, nu au fost niciodată obţinuţi de la un pacient AIDS sau de la unul „HIV“ pozitiv.
   Douzecişicinci de ani nu au adus un test „HIV“ valid. Weiss şi Cowan au arătat clar că „deducerea“ unei infecţii „HIV“ este o chestiune de probabilitate şi nicidecum o cetitudine, iar aceasta necesită deci o interacţiune între rezultatele de laborator şi informaţiile clinice care să includă cât mai multe informaţii asupra istoriei pacientului şi clasificări în domeniul categoiilor de risc. Ei mai adaugă:
„Probabilitatea de evaluare a pre-testului (sublinierea apare în originalul) necesită o atentă intepetare (pag. 149). O parte esenţială a procedurii de testare are loc înainte ca testul să aibe loc; aceasta este estimarea probabilităţii infecţiei (probabilitatea pre-testului). Aceasta este necesară pentru a putea intepreta adecvat rezultatul testului, (indiferent că este vorba de unul clinic, de consiliere sau de cercetare) şi are un impact dramatic asupa valorii predictive de după testare (probabilitatea post-test) (pag.155). Nici un test „per se“ (prin sine însuşi) nu poate constitui baza pentru diagnostic, ci este mai degrabă un ajutor pentru un diagnostic corect. Practicianul trebuie să folosească rezultatele testelor în contextul tabloului clinic, pentru a obţine un diagnostic corect“ (pag.172) (3)
    Importanţa acestor incertitudini este ilustrată într-un tabel (3) (pag.149) în care se arată că în grupul populaţiei de risc redus (prevalenţă a „HIV“ de sub 0,1%), un rezultat pozitiv al unui test „HIV“ are doar o şansă din şase de a fi real pozitiv; cinci rezultate din şase sunt „fals pozitive“. În consecinţă, la o prevalenţă de 99,9%, un resultat negativ va avea doar o şansă din şase ca să fie întradevăr negativ (odată ce un individ a fost desemnat a apaţine categoiei de „risc înalt“), deci un test „HIV“ negativ nu poate fi acceptat ca a indica definitiv o absenţă a infecţiei, şi de aceea sunt necesare teste suplimentare.
    Aceasta s-ar baza pe un test ipotetic care să fie 99,5% sensibil şi 99,5% specific, dar nici un test nu este 100% sensibil şi specific. Astfel că „credinţa“ că o persoană aparţine unuia sau altuia dintre grupurile de risc influenţează interpretarea testelor de laborator şi tinde să devină o „profeţie cu autoîndeplinire“.
Concluzii
   Nu există un standad de aur pentru testele „HIV“. Practica curentă este de a considera testele pozitive ca o dovadă a unei infecţii active, deşi testele anticorpi s-au dovedit a nu fi specifice pentru anticorpii „HIV“, şi nici chiar prezenţa anticorpilor „HIV“ nu duce la certificarea unei infecţii active „HIV“, ci eventual arată o expunere la boală şi un anumit grad de imunitate.
   Rezultă că oameni sănătoşi sunt „înşelaţi“, fără justificare, ba chiar iresponsabil, şi condamnaţi la o terapie cu medicamente toxice pe toată durata vieţii. Acest lucru este mai ales valabil pentru persoanele incluse în aşa-zisele „categorii de risc înalt“. În afară de Africa, în restul lumii în aceste categorii intră homosexualii şi dependenţii de droguri intravenoase, dar şi pacienţii cu tuberculoză. Iar mai nou şi femeile însărcinate ar trebui să fie incluse într-o categorie de risc căci în cazul lor apar foarte des rezultate fals pozitive. Ceea ce este absolut caraghios!
   În ultimii ani şi populaţia de culoare din toate categoriile sociale şi economice din USA ar trebui inclusă într-o categorie de risc înalt, deoarece în rândul ei se întâlnesc frecvent rezultate pozitive ale testelor. Iar cazul femeilor de culoare care pe deasupra mai sunt şi însărcinate este cu atât mai absurd, cu cât în anumite privinţe, un test pozitiv implică anumite proceduri juridice contra persoanelor respective (obligativitatea aceptării terapiei, ceea ce este de-a dreptul monstruos, având în vedere care pot fi efectele medicamentelor toxice asupra copiilor încă nenăscuţi).
   Astfel putem vorbi în cazul teoriei „HIV“/AIDS, dar mai ales a testelor „HIV“, de prejudicii iatrogenetice provocate unui număr considerabil de fiinţe umane, lucru care implică o răspundere morală, juridică şi financiară din partea corpului medical, al instituţiilor guvernamentale din domeniul sănătăţii şi al concernelor farmaceutice. Dar în primul rând, din partea corpului medical, al medicilor alopaţi!

Henry H. Bauer, Ph.D., este profesor emerit de chimie şi studii ştiinţifice şi decan emerit de arte şi ştiinţă la Institutul Politehnic Virginia şi la State University (Virginia Tech). Adresa: 1306 Highland Circle, Blacksburg VA 24060-5623; E-Mail:hhbauer@vt.edu

Mulţumiri: Îi sunt foarte recunoscător lui Rodney Richards pentru discuţiile clarificatoare, mai ales în ceea ce priveşte faptul că testele „HIV“ sunt în realitate teste „AIDS“. De asemenea sunt recunoscător recenzanţilor anonimi ale căror comentarii au stimulat considerabil îmbunătăţirea acestui material.

Posibil conflict de interese: Sunt autorul cărţii „Originile, persistenţa şi căderea teoriei HIV=AIDS“, care susţine faptul că HIV nu este cauza AIDS.

Referinţe, Bibliografie:
(1) Test kit inserts. Available at: aras.ab.ca/HIVTestInformation.zip. Accessed Nov 27, 2009. 
(2) U.S. Food and Drug Administration. Complete list of donor screening assays for infectious agents and HIV diagnostic assays, last updated Nov 23, 2009. Available at: www.fda.gov/BiologicsBloodVaccines/ BloodBloodProducts/ApprovedProducts/LicensedProductsBLAs/ BloodDonorScreening/InfectiousDisease/ucm080466.htm. Accessed Dec 25,2009. 
(3) Weiss SH, Cowan EP Chapter 8. Laboratory detection of human retroviral infection. In: Wormser GP (ed.). AIDS and Other Manifestations of HIV Infection. 4th ed. London: Academic Press; 2004. 
(4) Johnson C. Whose antibodies are they anyway? Factors known to cause false positive HIV antibody test results. Continuum, 1996;#3(Sept./Oct):4. Available at www.virusmyth.com/aids/ hiv/cjtestfp.htm.AccessedNov27,2009. 
(5) Saag MS, Holodniy M, Kuritzkes DR, et al. HIV load markers in clinical practice. Nature Med 1996;2:625-629. 
(6) Gonnelli A, Almi P Rubino M, Toti M. Transiently positive HIV antibody test after treatment with tetanus immune globulin. Lancet 1991; 337:731. 
(7) Taha TE, Dallabetta GA, Hoover DR, et al. Trends of HIV-1 and sexually transmitted diseases among pregnant and postpartum women in urban Malawi.AIDS 1998;12:197-203. 
(8) Gray RH, Wabwire-Mangen F, Kigozi G, et al. Randomized trial of presumptive sexually transmitted disease (STD) or venereal disease

 (9) Gray RH, Li X, Kigozi G, et al. Increased risk of incident HIV during pregnancy in Rakai, Uganda: a prospective study. Lancet 2005;366:1182-1188. 
(10) Popovic M, Sarngadharan MG, Read E, Gallo RC. Detection, isolation, and continuous production of cytopathic Of or relating to degeneration or disease of cells.  retroviruses (FLVF) from patients with AIDS and pre-AIDS. Science 1984;224:497-500. 
(11) Mayer RJ, Graham Smith R, Gallo RC. Reverse transcriptase in normal rhesus monkey placenta. Science 1974;185:864-867. 
(12) Bauer G. RNA-dependent DNA polymerase (reverse transcriptase). Blut 1977;35:3-9. 
(13) Crewdson J. Science Fictions: A Scientific Mystery, a Massive Coverup, and the Dark Legacy of Robert Gallo. Boston, Mass.: Little, Brown; 2002. 
(14) Gallo RC, Salahuddin SZ, Popovic M, et al. Frequent detection and isolation of cytopathic retroviruses (HTLV-III) from patients with AIDS and at risk for AIDS. Science 1984;224:500-503. 
(15) Schupbach J, Popovic M, Gilden RV, et al. serological pertaining to or emanating from serology.

(16) Papadopulos-Eleopulos E. Reappraisal of AIDS: Is the oxidation induced by the risk factors the primary cause? Medical Hypotheses 1988;#25:151-162. 
(17) Sarngadharan MG, Popovic M, Bruch L, et al. Antibodies reactive with human T-lymphotropic retroviruses (HTLV-III) in the serum of patients with AIDS. Science 1984;224:506-508. 
(18) Papadopulos-Eleopulos E, Turner VF, Papadimitriou JM. Has Gallo proven the role of HIV in AIDS? Emergency Medicine [Australia] 1993;5:113-123. 
(19) Hodgkinson N. Why an HIV test may not provide proof positive at all. The Business, May 9/10,2004:1,6. 
(20) Hodgkinson N. HIV diagnosis: a ludicrous case of circular reasoning. TheBusiness, May 16/17,2004:1,4. 
(21) Ranki A, Johansson E, Krohn K. Interpretation of antibodies reacting solely with human retroviral core proteins. N Engl J Med 1988;318:448-449.
(22) Gluschankof P Mondor I, Gelderblom HR, Sattentau QJ. Cell membrane vesicles are a major contaminant 
(23) Bess JW, Gorelick RJ, Bosche WJ, et al. Microvesicles are a source of contaminating cellular proteins found in purified HIV-1 preparations. Virology 1997:230:134-144. 
(24) Transcript of Gallo testimony. Available at http://garlan.org/Cases/ Parenzee/Gallo.html. Accessed Nov 27, 2009. 
(25) Gallo RC, sarin ..... Click the link for more information. PS, Gelmann EP, et al. Isolation of human T-cell leukemia virus
(26) Gallo RC. Virus Hunting: AIDS, Cancer, and the Human Retrovirus. New York, N.Y.: Basic Books; 1991:248. 
(27) Papadopulos-Eleopulos E, Turner VF, Papadimitriou JM, et al. Mother to Child Transmission of HIV and its Prevention with AZT or zidovudine (zīdō`vy dēn'),

(28) Richards R.App. 2. The birth of antibodies equals infection. In: Farber C. Serious Adverse Events: An Uncensored History of AIDS. Hoboken, N.J.: Melville House; 2006:333-340. 
(29) Centers for Disease Control and Prevention. Antibodies to a retrovirus etiologically associated with acquired immunodeficiency syndrome (AIDS) in populations with increased incidences of the syndrome.

(30) Centers for Disease Control and Prevention. Provisional Public Health Service inter-agency recommendations for screening donated blood and plasma for antibody to the virus causing acquired immunodeficiency syndrome. MMWR 1985;34:1-5. 
(31) Centers for Disease Control and Prevention. Current trends update: Public Health Service Workshop on Human T-Lymphotropic Virus Type III Antibody Testing--United States. MMWR 1985;34:477-478. 
(32) Centers for Disease Control and Prevention. Current trends: additional recommendations to reduce sexual and drug abuse-related transmission of human T-lymphotropic virus type III/ lymphadenopathy-associated virus. MMWR 1986;35:152-155. 
(33) Ward JW, Grindon AJ, Feorino PM, et al. Laboratory and epidemiologic evaluation of an enzyme Immunoassay

(34) Centers for Disease Control and Prevention. Perspectives in disease prevention and health promotion. Public Health Service guidelines for counseling and antibody testing to prevent HIV infection and AIDS. MMWR 1987;36:509-515. 
(35) Cruzan S. FDA News, Apr 30,1987, pp 87-111. 
(36) Panwalker AP reviewer. JAMA 1999;281:1757. Review of: Wormser GP(ed.). AIDS andOther Manifestations of HIV Infection. 3rd ed. 
(37) Johnson SC, reviewer. Clin Inf Dis 2005;40:1866-1867. Review of: WormserGP(ed.).AIDS and Other Manifestations of HIV Infection. 4th ed. 
(38) Manfredi R, reviewer. JAMA 2005;293:1393-1394. Review of: Wormser GP (ed.). AIDS and Other Manifestations of HIV Infection. 4th ed. 


Nota Qui bono: deşi asupra falsităţii testelor „HIV” am mai vorbin în articolele traduse şi postate în rubrica AIDS a Siteului nostru, am tradus acest articol al lui Henry H. Bauer din două motive. Primul este cel al unei focusări clare asupra testelor de confirmare a infecţiei „HIV”, respectiv a falsităţii acestor teste.    
   Critica directă, clară, relevarea inexactităţii şi inutilităţii acestor teste cu implicaţii majore asupra întregii problematici a AIDS (SIDA), duce la câteva concluzii foarte grave:
1 - inexistenţa unui aşa-numit retrovirus „HIV”, falsitatea cauzalităţii „HIV”=AIDS, implicit a întregului eşafodaj terapeutic cu medicamentaţie antivirală toxică;
2 - răspunderea care merge până la limita penalului, care revine corpului medical alopat, virologilor şi cercetătorilor, în ceea ce priveşte terapierea de peste 25 de ani, a zeci şi sute de mii de oameni, cu o medicamentaţie otrăvitoare, toxică, ce a dus la crearea de daune ireparabile sănătăţii şi chiar la sfârşitul prematur şi tragic a acestor zeci şi sute de mii de pacienţi, printre care nu avem voie să uităm miile de copiii nevinovaţi torturaţi şi chiar omorâţi în baza unei teorii false şi a unor construcţii
„pseudo-ştiinţifice” fanteziste;
3 – iresponsabilitatea unor organizaţii cum ar fi CDC-ul american, dar mai ales Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care prin deciziile lor au creat nu numai o stare de frică şi panică extrem de periculoasă, dar care au şi „colaborat fructuos” cu marile concerne farmaceutice, desigur interesate în a vinde medicamente şi a face profit, indiferent de ce urma să se întâmple cu persoanele terapiate;
   Al doilea motiv pentru care am efectuat traducerea acestui articol este momentul şi locul unde el apare: o revistă de specialitate prestigioasă (Journal of American Physicians and Surgeons, Volumul 15, Numărul 1), primăvara anului 2010, după ce de câteva luni se cunosc afirmaţiile lui Montagnier (vezi articolul din www.quibono.net „Montagnier le sparge nasul adepţilor AIDS”) conform cărora reiese evident că o „stare de AIDS” este o problemă de subminare a sistemului, datorată varia motive şi cauze, şi care în esenţă se poate remedia prin măsuri de întărire, susţinere şi refacere a acestuia.
   De aici rezultă un fapt deosebit de grav, şi anume că încrederea pe care omul simplu o poate avea în medicina şcolastică, în virologie, în teoria de tip pasteurian a germenilor şi a bolilor infecţioase este atât de puternic afectată, încât se apropie de cota ZERO.
   Şi dacă ar fi vorba doar de AIDS! Dar cancerul, pe care vă tot ghinuiţi să-l vindecaţi de peste 60 de ani? Dar hepatitele C, D, F, G, H...  X, Y, Z, ende se procedează exact în acelaşi mod ca în AIDS, şi unde testele sunt la fel de relevante? Dar epidemiile inexistente de tot felul de gripe animaliere, de SARS, de BSE, dar vaccinarea şi imunizarea inutilă a bolilor care de mult nu mai există, dar... dar...
   Mi se pare evident că a sosti vremea, stimaţi Domni alopaţi, virologi, profesori universitari aflaţi de prea multă vreme „în adormire“, „specialişti“ în sănătate publică animaţi de interese personale şi susţinuţi (plătiţi) financiar de concernele farma sau şefi şi „şefuţi“ de institute de tot felul de „balşuri“ care nu faceţi decât să consumaţi bugetele de sănătate inutil, să recunoaşteţi public erorile comise, cu scuzele de rigoare, să vă asumaţi răspunderea pentru miile de vieţi distruse şi să lăsaţi locul altora, poate mai capabili şi mai plini de înţelegerea în ceea ce priveşte natura fiinţei umane şi a problemelor ei de sănătate.
   Este regretabil şi foarte trist că s-a ajuns aici, dar poate că nu este prea târziu pentru a îndrepta lucrurile, sau măcar pentru a evita ca pe viitor să mai fie posibile astfel de „făcături“ şi de anomalii. Iar datoria noastră, a oamenilor simpli este de a vă face clar faptul că AŞA NU SE MAI POATE, CĂ ÎNCREDEREA DE CARE V-AŢI BUCURAT CÂNDVA NU MAI EXISTĂ ŞI CĂ A SOSIT MOMENTUL SĂ HOTĂRÂŢI SINGURI, ORI VEŢI SCHIMBAŢI RADICAL MODUL DE CONCEPERE A ROLULUI PE CARE TREBUIE SĂ-L JUCAŢI ÎN SOCIETATEA UMANĂ, ORI VA TREBUI SĂ DISPĂREŢI.         
      ALEGEŢI!
                                                            Traducere şi comentarii: Qui bono (19.04.2010)
  HIV Tests Are Not HIV Tests (102.1 KB)Articolul original din
Journal of American Physicians and Surgeons, Volumul 15, Numărul 1, Primăvara 2010
http://www.thefreelibrary.com/HIV+tests+are+not+HIV+tests.-a0221433814

http://www.jpands.org/jpands1501.htm

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu