Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)

Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)
Nemuritoare printre Nemuritori... Desavarsita printre Desavarsiti... Geniala printre Genii... Tacere din Liniste Aduna duh de pace in sufetul tau si mii de insi se vor mantui in jurul tau ( Sf. Serafim de Sarov )

luni, 19 martie 2012

LIMBAJUL LUI DUMNEZEU - Efectul Isaia - o carte minunata

Tehnica pierdută a rugăciunii şi profeţiei

Tradiţiile străvechi sugerează că efectul rugăciunii provine din altceva decât din cuvintele rugăciunilor în sine. Poate că acest lucru ne oferă un indiciu în ceea ce priveşte motivul pentru care atât de mulţi oameni par să-şi fi pierdut încrederea în rugăciune. După edictele referitoare la Biblie, din secolul al patrulea, elementele fundamentale ale limbajului rugăciunii au început să dispară treptat din tradiţiile vestice, lăsând în urmă numai cuvinte. În timpul acestei epoci, mulţi au început să creadă că puterea rugăciunii era conţinută în întregime de cuvântul spus. Dar, aşa cum ne dezvăluie unele texte anterioare secolului al patrulea, nu există coduri magice  create de vocale şi consoane, care să ne deschidă uşi spre tărâmuri uitate. Secretul rugăciunii se află dincolo de cuvintele de laudă, de incantaţiile şi de cântecele ritmice închinate „puterilor care sunt” Texte precum cele ale Manuscriselor de la Marea Moartă ne invită să trăim intenţia din rugăciune în vieţile noastre, deoarece, dacă cuvintele sunt „rostite doar cu gura, ele sunt precum un roi de albine moarte ... care nu mai dau miere.”1

Rostirea cuvântului nerostit

Aflăm puterea rugăciunii într-o forţă care nu poate fi exprimată sau transmisă sub forma cuvântului scris - în sentimentele pe care cuvintele rugăciunii le evocă înăuntrul nostru. Sentimentul din rugăciunile noastre este cel ce ne deschide uşile şi ne luminează drumul către forţele văzute şi nevăzute. Deşi alte texte străvechi trec deseori cu vederea acest aspect al comuniunii noastre cu creaţia, în timpul audienţei noastre particulare, abatele din Tibet a confirmat, de fapt, importanţa elementului sentiment conţinut în rugăciune. Răspunzând la întrebarea mea în legătură cu ceea ce se întâmplă cu călugării şi călugăriţele, în timp ce noi vedem manifestarea exterioară a rugăciunilor lor, abatele rostise un singur cuvânt: sentiment. Exprimările exterioare ale rugăciunii
la care asistasem în mănăstirile Tibetului constituiau o succesiune de mişcări şi de sunete folosite de călugăriţe şi călugări pentru a trezi înăuntrul lor sentimentele potrivite. Mergând cu răspunsul mai departe, abatele ne-a spus apoi că sentimentul înseamnă mai mult decât un factor în rugăciune. El a subliniat faptul că sentimentul este chiar rugăciunea Prin comuniunea noastră cu elementele acestei lumi, ni se dă acces la marile mistere ale vieţii, şansa de „a vedea nevăzutul, de a auzi ceea ce nu poate fi auzit şi de a rosti cuvântul nerostit” în forma sa cea mai pură, rugăciunea nu are o expresie exterioară. Deşi putem da glas unei anume succesiuni de cuvinte - după cum am fost învăţaţi vreme de generaţii - aceasta trebuie să genereze o calitate a emoţiei în interiorul nostru, pentru a avea efect asupra lumii din jurul nostru. În cel mai bun caz, cuvintele pe care hotărâm să le rostim în rugăciunile noastre pot să fie doar o aproximare a sentimentului pe care-l simţim în interiorul nostru.
Cum au putut marii maeştri să-i înveţe pe oameni aceste sentimente, acum două mii de ani? Şi cum le putem împărtăşi noi astăzi?
Deseori, când mi se cere să vorbesc unor grupuri despre posibilităţile create de rugăciune, se ridică o întrebare care îmi aminteşte de o conversaţie pe care am avut-o cu mama, acum mulţi ani. Într-o seară, pe când vorbeam cu ea la telefon, între două vizite scurte şi aflându-ne în zone cu fusuri orare diferite, i-am împărtăşit ideile mele cu privire la noul seminar pe care-l pregătisem, având ca subiect ştiinţa compasiunii. Pe când îi ofeream o definiţie a rugăciunii care include sentimentul şi emoţia, mama mi-a pus o întrebare care, de atunci, mi-a fost adresată de mulţi oameni, în diferite situaţii. Cu simplitate şi inocenţă, ea mi-a spus: „Care este diferenţa între emoţie şi sentiment? întotdeauna am considerat că sunt unul şi acelaşi lucru”.

Mă interesa să ştiu care este părerea mamei cu privire la aceste experienţe, uneori confuze, care joacă un rol atât de important în definirea vieţii noastre. N-am fost surprins atunci când am constatat că explicaţiile ei aduceau cu definiţiile acceptate în general, astăzi, în occident. De exemplu, unele dicţionare consideră că cele două cuvinte sunt aproape sinonime, folosindu-l pe unul spre a-l defini pe celălalt. În The American Heritage Dictionary of the English Language, cuvântul sentiment este definit ca „o stare sau dispoziţie emoţională, - o emoţie tandră” (în acelaşi text, emoţia este definită într-un loc ca „un sentiment puternic” şi într-un altul ca un sinonim pentru sentiment.) Deşi aceste definiţii pot servi scopurilor lumii de astăzi, anticii făceau o distincţie între ele. Mai mult, deşi strâns legate, gândul şi sentimentul sunt identificate ca elemente cheie distincte, pe care ne putem concentra pentru a provoca schimbări în corpurile noastre, în lumea noastră şi dincolo de ea.

Precum sus...

Într-o relatare veche de două mii de ani, oamenii din ţara Sfântă au pus conducătorilor lor o întrebare care continuă să ne frământe şi astăzi. Lăsând la o parte deosebirile datorate condiţiilor de atunci, întrebarea este încă de actualitate. Cu privire la pacea din lumea noastră, înaintaşii noştri au întrebat: „Atunci, cum putem aduce pace fraţilor noştri ... ,pentru că am vrea ca toţi Fiii Omului să se împărtăşească din binecuvântările îngerului păcii!”2 Maeştrii esenieni au dat un răspuns care ilustra rolul gândului, al emoţiei şi al rugăciunii care aduce putere. Sfidând logica de astăzi, cuvintele lor ne reamintesc că pacea înseamnă mai mult decât simpla absenţă a agresiunii şi a războiului. 


Pacea transcende sfârşitul unui conflict sau e o declaraţie politică. Este adevărat că putem impune o aparenţă de pace exterioară unui popor sau naţiuni, dar gândirea aflată la baza oricărui proces este cea care trebuie să se schimbe, pentru a crea o pace adevărată şi durabilă.
În cuvinte care par surprinzător de budiste sau de creştine prin natura lor, maeştrii esenieni au spus că „trei sunt sălaşurile Fiului Omului ... Acestea sunt corpul său, gândurile sale şi sentimentele sale ... În primul rând, Fiul Omului trebuie să caute pacea în propriul său corp ... Apoi, Fiul Omului trebuie să caute pacea în propriile sale gânduri ... Şi apoi trebuie ca Fiul Omului să caute pacea în propriile sale sentimente.”Anticii ne-au oferit o percepţie clară asupra unui mod de gândire care ne permite să redefinim ceea ce experimentăm în exterior, lucrând asupra a ceea ce am devenit în interior. Similar, în unele privinţe, cu filozofiile practicilor de sănătate din occident una dintre şcolile de medicină aduce vindecarea, atacând simptomele bolii însăşi. Acest mod de abordare elimină corpurile străine, cu ajutorul unor substanţe chimice, sau prin îndepărtarea pe cale chirurgicală a organului sau ţesutului bolnav.
Cea de-a doua şcoală priveşte dincolo de expresia exterioară a simptomelor fizice, concentrându-se asupra factorilor declanşatori care constituie sursa stării respective şi se adresează forţelor nevăzute ale gândului, sentimentului şi emoţiei ce au creat amprenta energetică a bolii - pentru a înţelege şi schimba acele aspecte ale vieţilor noastre, care nu ne mai sunt de folos.
Pentru a schimba condiţiile din lumea noastră exterioară, suntem invitaţi să devenim noi înşine condiţiile dorinţei din interiorul nostru. Când facem aceasta, noile condiţii de sănătate şi pace sunt reflectate în lumea din jurul nostru. Această idee este esenţială în pasajul din textele eseniene, prezentat anterior.
Pentru a aduce pace celor pe care îi iubim în lumea aceasta, trebuie mai întâi ca noi înşine să devenim această pace. În limbajul vremii lor, autorii Manuscriselor de la Marea Moartă ne oferă chiar indicii cu privire la tehnica ce permite dobândirea acestei vindecătoare calităţi a păcii: trebuie să o trăim în gândurile, sentimentele şi corpurile noastre. Ce concept puternic şi dătător de putere!
Când prezint învăţăturile eseniene în diverse grupuri, privesc feţele celor din jur, din poziţia strategică a profesorului. 
Observ cum, la început, schimbarea se petrece încet. În timp ce unii doar îşi notează, pur şi simplu, cuvintele în caiete, fără manifestări de emoţie prea mari, alţii se entuziasmează imediat ce înţeleg semnificaţia învăţăturilor străvechi. Se petrece ceva magic, atunci când oamenii află că anumite idei de actualitatesunt validate de manuscrise lăsate nouă de către cei care au străbătut aceeaşi cale şi care au căutat aceleaşi confirmări, acum mai bine de două mii de ani. Prin modul lor de a pătrunde în esenţa lucrurilor, esenienii au făcut o distincţie clară între emoţie, gând şi sentiment. Deşi strâns legate, gândul şi emoţia trebuie luate la început în mod separat, pentru ca apoi să fie contopite într-o uniune de simţire, care devine limbajul tăcut al creaţiei. Următoarele descrieri ale fiecărei experienţe reprezintă chei de înţelegere, care ne conduc în inima modului de rugăciune pe care l-am pierdut.

EMOŢIA

Emoţia poate fi considerată sursa puterii care ne impulsionează în a ne atinge scopurile vieţii. Prin energia emoţiei ne alimentăm gândurile, pentru a le face reale. Totuşi, forţa emoţiei însăşi poate fi dispersată şi fără o direcţie anume. Prezenţa gândului este ceea ce dă emoţiei direcţie, aducând viaţă imaginilor din gândurile noastre.
Tradiţii străvechi sugerează că noi suntem capabili de două emoţii principale. Poate mai exact, am putea spune că, pe parcursul vieţilor noastre, experimentăm diferite situaţii care se reduc la o singură emoţie. Iubirea este una dintre extremele unor astfel de situaţii. Tot ceea ce am învăţat că este opusul iubirii, reprezintă cea de-a doua emoţie - frica. Calitatea emoţiei noastre determină felul în care este ea exprimată. Uneori în mişcare, alteori găzduită de ţesuturile trupului nostru, emoţia este strâns legată de dorinţă - forţa care ne impulsionează să manifestăm rodul imaginaţiei noastre.

GÂNDUL

Gândul poate fi considerat sistemul de ghidare care ne direcţionează emoţiile. Imaginea sau ideea creată de gândul nostru determină încotro ni se îndreaptă emoţia şi atenţia.
Gândul este strâns asociat cu imaginaţia, fapt surprinzător pentru mulţi, gândul în sine dispune de puţină energie, - el este doar o posibilitate care nu are energia necesară pentru a-i da viaţă.
Aceasta este frumuseţea gândului pur. În absenţa emoţiei, nu există nici o altă putere care să ne transforme gândurile în realitate.
În absenţa emoţiei, darul gândirii este cel ce ne permite să modelăm şi să simulăm posibilităţile vieţii într-un mod inofensiv fără a crea frică sau haos. Noi dăm viaţă creaţiilor imaginaţiei, doar prin dragostea sau frica faţă de obiectul gândurilor noastre.

SENTIMENTUL

Sentimentul poate exista doar în prezenţa gândului şi a emoţiei, deoarece el reprezintă unirea dintre cele două. Când simţim, de fapt experimentăm dorinţa emoţiei noastre, contopită =cu imaginaţia gândurilor noastre. Sentimentul este cheia în rugăciune, întrucât creaţia răspunde lumii sentimentelor noastre.
Pentru a înţelege de ce atragem sau respingem oameni, situaţii şi stări, trebuie sa ne privim sentimentele.
Prin definiţie, pentru a avea un sentiment, trebuie ca mai înainte să avem la bază atât un gând, cât şi o emoţie. În ceea ce priveşte atingerea celui mai înalt nivel al stăpânirii de sine, provocarea constă în a identifica ce gânduri şi ce emoţii sunt reprezentate ca fiind sentimentele noastre.
Din aceste trei definiţii scurte şi, probabil, prea simplificate, putem vedea clar de ce este imposibil să îndepărtăm, prin gândire, anumite experienţe înspăimântătoare şi dureroase.
Gândul este doar o componentă a experienţei noastre – „vederea” în mintea noastră a posibilelor rezultate. Durerea este, însă, un sentiment - produsul gândului nostru, alimentat de iubirea sau de frica noastră în legătură cu ceea ce mintea crede că sa întâmplat, ţinând cont de această formulă, maeştrii esenieni ne invită să ne vindecăm amintirile legate de cele mai dureroase experienţe ale noastre, schimbând emoţia pe care am investit-o în experienţa respectivă.
Reprezentând vechiul fundament al axiomei moderne „energia urmăreşte atenţia” o parabolă foarte concisă din
Evanghelia Q, care s-a pierdut, descrie acest concept: „Oricine încearcă să-şi protejeze viaţa, şi-o va pierde.”
Aceste câteva cuvinte, aparent simple, explică de ce, uneori, noi atragem în vieţile noastre acele experienţe pe care ne-am dori cel mai puţin să le avem. În acest exemplu, pe măsură ce ne pregătim şi ne apărăm împotriva oricărei posibilităţi şi situaţii de natură a ne periclita viaţa, modelul sugerează că, de fapt, noi atragem atenţia spre exact experienţa pe care alegem s-o evităm. Nedorind-o, noi creăm condiţiile care îi permit să existe.
În loc să ne concentrăm atenţia asupra a ceea ce nu vrem, o alegere superioară ar fi aceea de a ne identifica cu ceea ce alegem să aducem în vieţile noastre şi de a trăi din acea perspectivă. Afirmaţiile constituie un exemplu minunat al exact acestui principiu.
În ultimul timp, afirmaţiile au devenit foarte populare în rândul practicanţilor unor învăţături spirituale şi ezoterice. În cadrul acestor tradiţii se sugerează că, prin afirmarea acelor lucruri pe care alegem să le experimentăm în vieţile noastre - deseori, de mai multe ori pe zi - acestea vor ajunge să se manifeste. Ca o regulă însă, cu cât afirmaţia este mai concisă, cu atât efectul va fi mai clar. Cuvintele afirmaţiilor noastre deseori reflectă o dorinţă de schimbare a vieţii, cum ar fi: „Partenerul perfect pentru mine va apărea acum” sau „Am o viaţă abundentă, acum şi în viitor.”
150

Cunosc oameni care şi-au făcut o disciplină serioasă din a rosti afirmaţii. Ei îşi încep ziua stând în baie şi,citind toate bileţelele lipite pe oglindă, care le reamintesc de afirmaţiile lor.

În timp ce conduc spre lucru dimineaţa, ei citesc alte bileţele, cele de pe bordul maşinii, sau cele care atârnă de oglinda retrovizoare. În birourile de la serviciu, pe mese şi pe monitoarele computerelor sunt şi mai multe bileţele, fiecare cu scopul de a le reaminti de acele lucruri pe care au ales să le aibă, să le schimbe, sau să le aducă în vieţile lor.
Evident, pentru unii oameni afirmaţiile au deschis uşi importante. Pentru prima dată, oamenii au început să se simtă înzestraţi cu puterea de a-şi schimba viaţa şi răspunzători în ceea ce priveşte evenimentele pe care le trăiesc.
Pentru unii, afirmaţiile au dat, în mod evident, roade.
Pentru mulţi, totuşi, ele n-au adus nimic nou. După luni şi luni în care au repetat formulele creatoare, fără nici un rezultat, ei pur şi simplu au renunţat să mai rostească afirmaţiile. Vechiul nostru model de gândire, emoţie şi simţire i-ar putea ajuta pe aceştia să înţeleagă ce s-a întâmplat - sau de ce nu s-a întâmplat.

Când nu funcţionează rugăciunea

De curând, am făcut un studiu pe participanţii la seminar, având ca temă, rugăciunea. Rezultatele fiecărui asemenea studiu au fost folosite pentru a oferi acestui tip de oameni un exemplu modern în ceea ce priveşte natura rugăciunii. Am început fiecare seminar prin a-i întreba, pur şi simplu, pentru ce se roagă, atunci când se roagă. Folosind nişte planşe mari, am notat toate scenariile descrise de membrii diferitelor grupuri. După şase luni de studiu efectuat pe un public reprezentând un amestec din punct de vedere etnic, geografic şi vârstă, s-au desprins patru mari categorii de rugăciune. Oamenii se rugau pentru: mai mulţi bani, slujbe mai bune, o sănătate mai bună şi relaţii mai bune, în exact această ordine.


Rugăciune pentru               Gând     Sentiment    Emoţie

1. Mai mulţi bani                  ?                   ?                 ?
2. Servicii mai bune
3. Sănătate mai bună
4. Relaţii mai bune

Aplicând modelul nostru de rugăciune, compus din gând, sentiment şi emoţie, putem verifica de ce rugăciunile noastre funcţionează şi ce se întâmplă atunci când nu funcţionează. De exemplu, în capul listei se află rugăciunea pentru „Mai mulţi bani” Ca să beneficiem de o rugăciune despre „mai mulţi bani” trebuie să avem mai întâi percepţia banilor de care dispunem deja. Completarea spatiilor din partea dreaptă a tabelului ne oferă o perspectivă asupra calităţii acestei percepţii.
Când le-am cerut participanţilor să-şi descrie gândurile pe care Ie au, atunci când, în rugăciunile lor, cer mai mulţi bani, răspunsurile au început să curgă către mine din toate părţile. Nu am fost surprins de faptul că ele erau similare ca natură. Expresii precum „nu am suficient de mulţi” „am nevoie de mai mult” şi „am rămas fără” au fost ceva obişnuit. Am înregistrat rapid cuvintele lor, în coloana „Gând”.
Puţin mai înainte, am văzut că gândul este sistemul nostru de ghidare, programul de direcţionare pentru energia pe care o deplasăm în lumea noastră. Fără puterea de a ne alimenta gândul, el poate exista la nesfârşit, ca o simplă posibilitate în mintea noastră. Potenţialul gândului, în absenţa energiei care să-l alimenteze, reprezintă ceea ce noi numim dorinţă. Pentru ca gândul nostru să capete putere, trebuie să-i furnizăm energie.
Poate că avem aici motivul pentru care rugăciunile noastre par să rămână, uneori, fără răspuns. În absenţa puterii de a da viaţă afirmaţiilor şi rugăciunilor noastre, acestea pot rămâne, la nesfârşit, doar ca potenţial: dorinţe bine intenţionate.
Numai emoţia este cea care îi poate da forţă posibilităţii de manifestare a dorinţei noastre. Ştiind că putem alege dragostea sau frica, ca emoţie care să ne alimenteze gândul, de cele mai multe ori „nevoia noastră pentru ceva se bazează pe frică. Când spunem că „avem nevoie de mai mult” că „nu avem destul” sau că „am rămas fără” frica este cea care, în majoritatea cazurilor, dă naştere unor asemenea afirmaţii. Admiţând că pot exista şi excepţii, am plasat cuvântul „frică” la începutul coloanei „Emoţie” din tabelul nostru.
Din aceste simple elemente ale rugăciunii, obţinem o înţelegere deosebită a mecanismului care face ca rugăciunile noastre să funcţioneze, sau nu. Adresându-mă fiecăruia dintre grupuri, în baza rezultatelor obţinute, am pus mereu această întrebare:
„Atunci când contopim emoţia fricii cu gândul «nu am destul», la ce sentiment ajungem?”
Răspunsul a fost de obicei tăcerea. Nu m-a surprins, pentru că sentimentul este ceva diferit pentru fiecare. Cuvântul pe care-l folosim pentru a descrie sentimentul nu este important.
Ceea ce contează, este sentimentul ca atare.
„Haideţi” am zis din nou, „ce simţiţi atunci când vă gândiţi că nu aveţi bani şi emoţia voastră este frica?”
Jalnic!” aud dintr-o parte a sălii.
„Nasol!” exclamă altcineva.
„Exact” răspund eu. „Exact asta e.” Ne alegem situaţiile din viaţă prin sentimentele noastre - legătura invizibilă dintre gânduri şi emoţii. Pe măsură ce ne imaginăm un anumit rezultat, cu ochii minţii, şi devenim conştienţi de emoţia care ne alimentează imaginaţia, sentimentul nostru este creat.
Pentru a înţelege ce am creat, trebuie doar să ne uităm la lumea din jurul nostru. Cum să creăm bani, relaţii mai bune şi sănătate, dacă sentimentele care ne alimentează creaţia sunt „jalnic” şi „nasol”? Sentimentul de nevrednicie alimentează crearea experienţelor pe care vrem cel mai puţin să le trăim - expresia ideii de a nu fi vrednici, sau că nu merităm. Aproape fiecare persoană din sală a mai auzit principiile a ceea ce spun eu acum. Ceea ce este probabil nou, e şansa de a înţelege efectiv ce s-a întâmplat cu rugăciunile noastre, în trecut. De aici începe vindecarea.
153
Făcând astfel de exerciţii împreună, cu ajutorul planşelor, în mai puţin de zece minute reuşim să ilustrăm mecanismul a ceea ce poate fi cea mai mare putere în creaţie. Pierdută pentru lumea occidentală acum o mie cinci sute de ani, trebuie să redobândim bucuria care vine din a ne reaminti de puterea noastră de a aduce bunăstare, abundenţă, sănătate, siguranţă şi fericire în vieţile noastre - şi din a o folosi din nou! în afară de  faptul că putem identifica cum lucrează tehnica interioară a rugăciunii, acum dispunem de o cale pentru a schimba elementele rugăciunii noastre, în aşa fel încât aceasta să ne servească mai bine în viitor.
Participanţii realizau imediat mecanismul. La început se auzea un oftat. Apoi altul, şi altul, fiecare fiind însoţit de izbucniri nervoase de râs - poate un efort inconştient de a risipi intensitatea momentului. Privind faţa fiecărui participant, am avut privilegiul de a vedea cum începe miracolul.

Supa creaţiei

Dea lungul anilor, am învăţat multe lucruri, de la mulţi oameni, întro multitudine de situaţii. Cu toate că fiecare grup este unic, anumite constante par să fie universale, unind fiecare grup din fiecare oraş, întro familie ai cărei membri au o experienţă comună. Una dintre aceste constante este adresarea unei anume întrebări, în timp ce o persoană îşi face curaj să pună o întrebare, ceilalţi pun şi ei aceeaşi întrebare, dar nu o rostesc. Unii dintre oameni pot fi conştienţi de întrebarea ce se naşte în ei, dar sunt, pur şi simplu, prea timizi pentru a vorbi întrun grup. Alţii, în schimb, numai după ce au auzit cuvintele, reacţionează prin a spune: „Da, şi eu miam pus întrebarea aceasta.”
Savurez astfel de momente. Şansa de a interacţiona şi de a dobândi mai multă claritate, prin intermediul celorlalţi, este punctul de la care începe comunicarea extraordinară dintre noi.
În timpul uneia dintre aceste ocazii pe care am avut-o la un seminar, de a prezenta conceptele legate de rugăciune, un domn aşezat pe un rând din faţă a lăsat să-i scape un suspin care a fost auzit de toţi cei prezenţi. Cu siguranţă că mi-a atras atenţia! Privind în direcţia lui, i-am văzut pe chip o grimasă ce exprima nesiguranţă. Căutând o cale de a descoperi care este sursa de frustrare a omului, fără a-l singulariza în mod special şi, eventual, fără a-l pune într-o situaţie stânjenitoare, m-am întors către ceilalţi şi am întrebat: „Aveţi întrebări?”
El a profitat imediat de ocazie. Avea circa treizeci şi cinci de ani, după aprecierea mea, şi îşi ţinea un cot pe masa pe care o împărţea cu ceilalţi aflaţi pe acelaşi rând. Bărbia i se odihnea în palma acestei mâini. Când m-am apropiat de el pentru a-i răspunde la întrebare, bărbatul şi-a aşezat creionul alături de carneţelul în care îşi însemnase diferite lucruri. Am aruncat o privire rapidă peste pagina la care era deschis. Aceasta era acoperită cu notiţe, diagrame şi semne. Mi-am dat seama că fusese foarte ocupat pe parcursul seminarului. Cu un oftat adânc, el a început.
„Am mai auzit toate astea” spuse el, continuând să-şi sprijine bărbia cu mâna. Mă aflu pe drumul ăsta de peste douăzeci de ani şi am avut mulţi profesori. Într-un fel sau altul, toţi au zis acelaşi lucru. Ceea ce spuneţi dumneavoastră nu e deloc nou. lotuşi, aţi atins un punct la care nu m-am gândit până acum. Cum pot sentimentele noastre din interior să aibă vreun efect asupra a ceea ce se întâmplă în lumea exterioară corpurilor noastre?”
Mi-am amintit de discuţia avută cu mama, acum câteva luni. Ideea că această componentă non-fizică a gândului, sentimentului, sau emoţiei ar putea avea vreun efect oarecare asupra lumii fizice a moleculelor, atomilor şi celulelor, reprezintă misterul pe care mama - şi acum acest domn - mi-au cerut să-l explic. Am început cu o explicaţie pe care am folosit-o de multe ori ca analogie, de-a lungul anilor. Ea provine dintr-o experienţă pe care am făcut-o cu mult timp în urmă, pentru a-mi dovedi mie însumi adevărul principiilor despre care discutam.
„Supa creaţiei există ca o stare a posibilităţilor” am început. „Toate componentele tuturor lucrurilor pe care le-am putea concepe vreodată, inclusiv viaţa, există în această stare de posibilitate. Deşi componentele există pentru a da naştere lucrurilor, nu a existat elementul declanşator care să le pună în mişcare. Putem compara această idee cu obţinerea unui soi de bomboană, dintr-un vas cu apă saturată cu zahăr. Putem pune oricâte linguriţe de zahăr în apă şi să privim cum zahărul se dizolvă şi dispare. Cu toate că nu mai vedem zahărul, ştim că, undeva, ascuns în apă, există echivalentul a mai multe linguriţe de zahăr.
Zahărul rămâne în aceeaşi stare - invizibilă - până când apare ceva şi starea apei se schimbă. Acest agent este numit catalizator, ceva care declanşează o nouă ocazie pentru ca zahărul şi apa să interacţioneze. Declanşatorul poate fi o simplă sfoară fibroasă, introdusă în apă. Pe măsură ce apa îmbibată cu zahăr este absorbită de sfoară, ea se evaporă, lăsând în urmă zahărul. În absenţa apei, zahărul cristalizează într-o nouă expresie de sine, cristale strălucitoare care se supun mai mult legilor aerului, decât legilor apei. Diferenţele de temperatură şi de presiune reprezintă legi diferite - şi duc la producerea de cristale diferite.
Când noi creăm sentimente despre lucrurile pe care alegem să le experimentăm în lume, sentimentele noastre sunt precum sfoara introdusă în soluţia de zahăr. În sfera posibilităţilor de creaţie, noi plasăm o imagine a sentimentului - o cantitate de energie suficientă pentru a permite manifestarea unei noi posibilităţi.
Totuşi, cheia acestui sistem este reprezentată de faptul că universul ne oferă, în schimb, exact ceea ce sugera imaginea.
Imaginea îi spune supei creaţiei unde ne-am plasat atenţia.
Emoţia pe care o ataşăm imaginii noastre, atrage posibilitatea de manifestare a lucrului descris de imagine.
Atunci când nu vrem ceva - aceasta fiind o emoţie bazată pe frică - frica noastră alimentează, de fapt, manifestarea a ceea ce susţinem că nu dorim. Aceste legi ne invită să facem alegeri într-un mod conştient şi responsabil, să ne concentrăm, mai degrabă, asupra experienţelor pozitive pe care le alegem, decât să ne pregătim pentru lucrurile negative pe care nu le dorim.
156

Creaţia ne aduce consecinţa a ce simţim, manifestând imaginea pe care am creat-o.

Acesta este străvechiul secret al unei tehnici pierdute a rugăciunii, uitat în secolul al patrulea d.Ch..”
Am văzut cum expresia de pe faţa bărbatului de lângă mine se schimba în faţa ochilor mei. În câteva secunde, acest experiment simplu i-a explicat o posibilitate care rămăsese pentru el învăluită în mister, vreme de ani de zile.

Cum ne rugăm?

După efectuarea exerciţiilor noastre de afirmaţii şi de rugăciune, i-am întrebat pe cei din sală dacă simt că, în trecut, li s-a răspuns rugăciunilor. La început a fost linişte - participanţii la seminar ezitau să răspundă. Pe urmă, uşor, uşor, lucrurile s-au schimbat şi oamenii au început să ridice mâinile pentru a spune „nu” sau „doar uneori.”
Aceşti oameni îmi spuneau că, în ceea ce priveşte categoriile de rugăciune legate de bani, slujbe, relaţii şi învăţători spirituali, mulţi au simţit că nu li se răspunsese la rugăciuni.
Următoarea mea întrebare a fost: „De ce?” încotro ne îndreptăm, ca să putem înţelege sofisticata tehnică a rugăciunii şi cum să o aplicăm în vieţile noastre?
Pentru a putea studia fenomenul, cei care se ocupă cu studiul rugăciunii împart multele întrebuinţări şi metode de rugăciune folosite în occident în categorii largi. 
De exemplu, Margaret Paloma, profesor de sociologie la Universitatea din Akron, Ohio, identifică patru tipuri, sau moduri, după cum urmează:

RUGĂCIUNEA – CONVERSAŢIE

Noi vorbim cu Dumnezeu, folosind propriile noastre cuvinte, obişnuite, pentru a ne descrie problemele, sau spre a mulţumi pentru binecuvântările de care avem parte în vieţile noastre: „O, Doamne, Te rog, numai de această dată, dacă vei face ca maşina mea să ajungă la staţia de benzină la următoarea ieşire de pe autostradă, îţi promit că o să am grijă să umplu rezervorul în viitor.”

RUGĂCIUNEA CERERE

În cadrul acestui tip, noi cerem de la forţele creatoare ale lumii noastre reuşita pentru a face anumite lucruri sau a atinge anumite scopuri. Rugăciunea cerere poate fi ceremonioasă, sau formulată cu propriile noastre cuvinte: „Atotputernică prezenţă „Eu Sunt”, cer dreptul de a mă vindeca.”

RUGĂCIUNEA RITUALĂ

În acest caz, repetăm o succesiune deja cunoscută de cuvinte - poate la ocazii speciale, sau în momente precise.
Rugăciunile dinainte de culcare, ca de pildă „Binecuvântează-mi somnul” sau cele folosite la masă: „Dumnezeu este mare, Dumnezeu este bun” sunt exemple cunoscute.

RUGĂCIUNEA CU CARACTER MEDITATIV

O rugăciune cu caracter meditativ este o rugăciune ce transcende cuvintele. În meditaţie, noi suntem tăcuţi, liniştiţi, deschişi şi conştienţi de prezenţa forţelor creatoare în lume şi în corpurile noastre. Prin tăcerea noastră, noi permitem creaţiei să se exprime prin noi, în acel moment.
Mulţi oameni consideră că meditaţia nu are nimic de-a face cu rugăciunea. În cel mai strict sens al termenului, dacă meditaţia implică gânduri, sentimente şi emoţii, ea poate fi definită atât ca meditaţie, cât şi ca rugăciune.
Cele patru tipuri de rugăciune de mai sus, folosite individual sau în combinaţie, reprezintă totalitatea modalităţilor de rugăciune folosite în occident, în prezent.

În experienţa mea în ceea ce priveşte tradiţiile indigene şi ezoterice, am constatat că acestea fac mereu referire la un anume mod de rugăciune, care nu se potriveşte cu nici unul dintre tipurile descrise. Călătoriile efectuate în unele dintre cele mai sacre locuri rămase pe Pământ, mi-au dezvăluit un mod de rugăciune care este rezervat iniţiaţilor şi celor ce se dedică cu seriozitate studiilor de natură spirituală. Pereţii templelor din Egipt, obiceiurile băştinaşilor din America de Nord şi curanderos (vindecători) din munţii statului Peru, totul au demonstrat existenţa unei forme de rugăciune care nu se regăseşte în tradiţiile vestice.

Ar putea oare exista un al cincilea tip de rugăciune, care să ne permită să ne contopim gândurile, sentimentele şi emoţiile într-o unică şi puternică forţă de creaţiei Şi, mai mult, ar putea oare această forţă să fie cea care deschide calea către vindecarea corpurilor noastre şi a lumii? Textele străvechi - ca, de altfel, şi studiile moderne - sugerează că răspunsul este da.
Exemplele cu cancerul vindecat, cu dispariţia rănii de la gât, cu comprimarea timpului în deşertul Sinai şi cu misterioasa renunţare la bombardarea Irakului, oferă indicii în ceea ce priveşte secretul pierdut al tehnicii de rugăciune. Prin noua înţelegere pe care o avem asupra timpului şi a punctelor de alegere, fizica cuantică admite posibilitatea de a fi al fiecăruia dintre aceste miracole aparente, considerându-le ca rezultate care există deja.
Secretul pierdut al tehnicii rugăciunii constă în a schimba perspectiva asupra vieţii, simţind că „miracolul” s-a petrecut deja şi că rugăciunile noastre au fost împlinite. Popoarele indigene ale lumii împărtăşesc această amintire legată de rugăciune, în cele mai sacre texte şi în cele mai vechi tradiţii ale lor. Acum avem ocazia de a aduce această înţelepciune în vieţile noastre, sub forma unor rugăciuni de mulţumire pentru ceea ce există deja, în loc să cerem ca rugăciunile noastre să fie ascultate.


Rugăciunea lui David

Mi-am întins mâna peste umăr şi am scos din rucsac altă sticlă de apă. Era doar unsprezece dimineaţa şi deja soarele fierbinte al deşertului pătrunsese prin nailonul gros, încălzind apa.
Trecuseră săptămâni de când se emiseseră regulile: fără focuri de tabără şi fără arderea gunoaielor. Până şi simpla aruncare a unei ţigări pe fereastra unei maşini în mişcare îţi putea aduce o amendă zdravănă. Acesta era al treilea an secetos consecutiv, înregistrat în deşertul american din sud-vest. Cu toate că manifestări extreme ale vremii se înregistrau peste tot, mi se părea că munţii din partea de nord a statului New Mexico erau în mod special afectaţi. În anul acela nu se deschiseseră pârtiile de schi şi Rio Qrande abia dacă mai curgea spre punctul de întâlnire cu Red River, în apropiere de Questa.
Când am deschis sticla, strânsoarea mâinii mele peste plasticul moale şi cald a forţat apa din interior, care a ţâşnit pe lângă capac. Am privit, fascinat, cum se răspândeşte lichidul pe pământ. Suprafaţa era atât de pârjolită, încât micile picături s-au unit spre a crea o mică baltă, înainte de a se scurge într-o adâncitură mică din apropiere. Nici măcar acolo nu s-au extins şi nici nu s-au infiltrat în sol. Spre marea mea uimire, toată apa s-a evaporat în câteva secunde.
„Pământul este mult prea însetat, pentru a bea” spuse încet David, din spatele meu.
„L-ai mai văzut atât de uscat până acum?” am întrebat.
„Cei bătrâni spun că au trecut peste o sută de ani, de când ploile nu ne-au ocolit atât de mult” a răspuns David. „De aceea am venit aici, pentru a chema ploaia.”
Îl cunoscusem pe David cu ani în urmă, înainte de a mă muta în deşertul situat la nord de Santa Fe. Amândoi fuseserăm plecaţi într-o călătorie sacră, departe de casele şi de familiile noastre şi de cei dragi. Cei din poporul său numeau o astfel de călătorie „incursiune vizionară”. Pentru mine, era o ocazie de a mă elibera de angajamente şi de a locui aproape de pământ, o evaluare periodică a scopului şi direcţiei mele în viaţă. La cinci luni după prima noastră întâlnire, am ajuns să locuiesc permanent în munţii pe care, înainte, doar îi vizitasem, pentru a avea parte de singurătate.
Cu toate că eu şi David ne vedeam arareori, atunci când acest lucru se întâmpla, aveam impresia că nu ne mai văzuserăm din ziua anterioară. Nu exista niciodată între noi stânjeneală, sau nevoia de a ne scuza pentru faptul că nu mai comunicaserăm.
Ştiam fiecare că trebuie să acordăm prioritate evenimentelor din viaţa noastră, care ne solicitau atenţia în momentul respectiv.
Acum eram împreună în deşert, într-o dimineaţă fierbinte.
După ce am băut îndelung din apa caldă din sticlă, m-am ridicat şi am început să merg în direcţia lui David. Avea deja un avans de vreo douăzeci de paşi. L-am urmat pe o cărare invizibilă, văzută doar de el. Am mărit ritmul, în clipa când am avut de trecut prin tufişurile de salvie şi chamiso. Am privit pământul din faţa mea. Fiecare pas pe care-l făcea stârnea un mic nor de praf, care dispărea în adierea fierbinte şi uscată. În spatele nostru nu rămânea nici o urmă. David ştia exact unde merge - către un loc special, cunoscut de familia sa şi de strămoşii acesteia, de generaţii întregi.
An de an, ei veneau în acest loc pentru incursiunile lor vizionare şi pentru a îndeplini riturile trecerii - ca şi la ocazii speciale, cum era şi acea zi.
„Acolo” a spus David.
Am privit spre locul pe care-l arăta cu degetul. Semăna foarte mult cu toate celelalte sute de mii de acri acoperiţi cu salvie, ienupăr şi pin, de care eram înconjuraţi în toată valea.
„Unde?” am întrebat.
„Acolo, unde pământul se schimbă”, răspunse David. Am privit mai atent, studiind terenul. Uitându-mă pe deasupra vegetaţiei, ochii mei căutau anumite neregularităţi de relief şi de culoare. Deodată, am văzut locul - era ca una dintre acele hărţi tridimensionale, care conţine o imagine ascunsă printre punctele ce o alcătuiesc. Am privit mai atent şi am văzut că vârfurile tufelor de salvie erau altfel distanţate între ele. Apropiindu-mă de aparenta anomalie, am văzut ceva pe pământ - ceva mare şi surprinzător. Oprindu-mă spre a mă aşeza pe direcţia umbrei create de corpul meu, am distins o serie de pietre frumoase, de toate felurile, care constituiau figuri geometrice perfecte, formate din linii şi cercuri. Fiecare piatră era poziţionată perfect, trădând precizia cu care mâini pricepute o puseseră acolo, acum sute de ani.
„Ce loc este acesta?” l-am întrebat pe David. „De ce se află aici, în mijlocul pustietăţii?”
„Pentru asta am venit” râse el. „Această pustietate este motivul pentru care suntem aici. Astăzi nu suntem decât tu, eu, Pământul, Cerul şi Creatorul. Asta este totul. Nu mai există nimic altceva aici. Astăzi vom intra în contact cu forţele nevăzute ale lumii şi vom vorbi cu Mama Pământ, cu Tatăl Cer
şi cu mesagerii aflaţi la mijloc.”
„Astăzi” a spus David „ne rugăm ... ploaie”.
Întotdeauna sunt uluit de cât de repede e posibil ca prezentul să fie inundat de amintirile vechi. La fel de uluit sunt de cât de repede dispar. Imediat, mintea mea a confecţionat imaginile a ceea ce mă aşteptam eu să văd, în următoarele momente. Mi-am amintit scene de rugăciune, familiare mie. Miam amintit cum am fost în sate învecinate şi am văzut indigeni îmbrăcaţi în veşmintele pământului. Mi-am amintit cum i-am studiat, în timp ce trupurile lor se mişcau în ritmul ciocanelor de lemn ce loveau pielea întinsă de ren, prinsă în cadrul din lemn de pin al tobelor, lotuşi, nimic din memoria mea nu m-a pregătit pentru ceea ce aveam să văd.
„Cercul de pietre este o roată vindecătoare” mi-a explicat David. „Este aici din vremuri uitate. Roata, în sine, nu are nici o putere. Ea serveşte ca loc de concentrare pentru cel care invocă rugăciunea. Poţi să o asemeni cu o hartă.”
Trebuie să fi avut o figură uimită. David a anticipat următorul meu gând şi a răspuns înainte ca eu să-mi fi terminat de formulat întrebarea, în minte.
„O hartă călăuzitoare între fiinţele umane şi forţele acestei lumi” mi-a răspuns el la întrebarea pe care încă n-o pusesem.
„Harta a fost creată aici, în acest loc, pentru că aici membranele dintre lumi sunt foarte subţiri. Încă de pe vremea când eram copil, mi s-a predat limbajul acestei hărţi. Astăzi voi străbate o cale străveche, ce duce către alte lumi. Din aceste lumi, voi vorbi cu forţele acestui pământ, pentru a face lucrul pentru care am venit noi aici: să invităm ploaia.”
L-am privit pe David cum îşi scoate pantofii. Chiar şi felul în care şi-a desfăcut şireturile ghetelor sale zdrenţăroase de lucru, reprezenta o rugăciune - metodică, făcută cu un scop precis şi sacră. Desculţ, el s-a întors cu spatele la mine şi s-a îndreptat spre cerc. Fără a scoate un sunet, a făcut un tur al roţii, având mare grijă să onoreze amplasarea fiecărei pietre. Apoi, cu mişcări ce trădau veneraţia faţă de strămoşii săi, a păşit desculţ pe pământul ars. Cu fiecare pas, degetele de la picioare se apropiau milimetric de pietrele exterioare. Nu le-a atins niciodată. Toate pietrele au rămas exact acolo unde fuseseră aşezate de mâinile cuiva aparţinând unei generaţii foarte îndepărtate.
Când a ajuns la marginea cea mai îndepărtată a cercului, David s-a întors şi am putut să-i văd faţa. Spre uimirea mea, ochii lui erau închişi. Fuseseră închişi tot timpul. Rând pe rând, el îşi exprima preţuirea faţă de amplasarea fiecărei pietre rotunde şi albe în parte, simţindu-i poziţia cu picioarele! Când David a revenit în locul cel mai apropiat de mine, s-a oprit, şi-a îndreptat corpul şi şi-a aşezat mâinile într-o poziţie de rugăciune, în dreptul feţei. Respiraţia aproape că nu i se mai simţea. Părea a nu ţine cont de căldura soarelui de amiază. După ce a rămas câteva clipe în acest fel, a inspirat adânc, şi-a relaxat corpul şi sa întors către mine.
„Hai să mergem, munca noastră de aici s-a terminat” spuse el privindu-mă direct în ochi.
„Deja?” am întrebat, puţin surprins. Mi se părea că de-abia ajunseserăm. „Credeam că o să te rogi pentru ploaie”.
David s-a aşezat pe pământ pentru a se încălţa. Şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a zâmbit.
„Nu. Am spus că mă voi ruga ploaie”, răspunse el. „Dacă m-aş fi rugat pentru ploaie, ea nu s-ar putea produce niciodată.”
În după-amiaza aceea, vremea s-a schimbat. Ploaia a început brusc, prin câteva picături căzute peste platoul ce mărginea munţii în partea de est. În câteva clipe, picăturile au devenit mai mari şi mai dese, până când a început o furtună în toată regula. Nori uriaşi, negri s-au ivit deasupra văii, întunecând partea de nord a munţilor Colorado, pentru tot restul după-amiezii şi serii. Apa s-a acumulat mai iute decât a putut fi absorbită de pământ şi, destul de repede, temerile localnicilor privind inundaţiile s-au adeverit. M-am uitat la cele peste optsprezece kilometri de salvie ce mă separau de lanţul muntos din partea de est. Valea arăta ca un lac imens.
Mai târziu, în seara aceea, am urmărit buletinele meteo prezentate de posturile de televiziune locale. Deşi nu am fost surprins, îmi amintesc că am trăit un sentiment copleşitor, când am văzut pe ecran hărţile colorate ce arătau ultimele evoluţii atmosferice. După cum indicau săgeţile, aveam de-a face cu deplasarea dinspre nord-vestul Oceanului Pacific a unui front de aer rece şi umed, care traversase statul Utah şi apoi ajunsese în Colorado, aşa cum se întâmpla adesea în lunile de vară. Apoi, în mod inexplicabil, curentul de aer îşi schimbase cursul şi se produsese un eveniment neobişnuit. Am urmărit, uluit, cum masa de aer a coborât exact deasupra părţii de sud a statului Colorado şi a părţii de nord a statului New Mexico şi apoi a cotit brusc înapoi către nord, reluându-şi drumul prin vestul mijlociu.
Această coborâre, în punctul respectiv, a frontului de aer a făcut ca presiunea să scadă şi ca aerul rece să se amestece cu aerul cald şi umed care se ridica din Golful Mexico - reţeta perfectă pentru ploaie. Potrivit rapoartelor meteorologice, se anunţa multă ploaie.
În dimineaţa următoare, l-am sunat pe David.
„Ce nenorocire!” am exclamat. „Drumurile sunt înghiţite de apă. Casele şi câmpurile sunt inundate peste tot. Ce s-a întâmplat? Ce explicaţie ai pentru atâta ploaie?” Vocea de la celălalt capăt al firului a rămas tăcută, preţ de câteva clipe.
„Asta e problema” spuse David. „Asta e partea de rugăciune despre care nu m-am lămurit încă!”
A doua zi, pământul era suficient de umed pentru a accepta mai multă apă. Am trecut cu maşina prin câteva sate mici, în drumul meu spre oraşul vecin. Oamenii erau extaziaţi de venirea ploii. Copiii se jucau în noroi. Fermierii puteau din nou fi văzuţi în magazinele care vindeau hrană pentru animale şi
unelte, pregătindu-se să-şi reia activităţile agricole şi de creştere a animalelor. Recoltele suferiseră pagube minime. Vitele aveau apă în iazuri şi se părea că nordul statului New Mexico va fi scutit de secetă, cel puţin pentru încă o vară.

Recunoştinţa insuflă viată în rugăciunile noastre

Povestea lui David ilustrează remarcabil efectele interioare ale tehnicii de rugăciune, uitată de societatea noastră acum
aproximativ două mii de ani. După efectuarea acelei scurte ceremonii înăuntrul cercului, David se uitase la mine şi spusese doar atât: „Hai să mergem, munca noastră de aici s-a terminat?
Restul timpului pe care l-am petrecut, în acea zi, cu David are acum o semnificaţie şi o relevanţă mult mai mare.
Acum ştiam ce înseamnă răspunsul lui:
„Am venit să mă rog ploaie.”
Restul poveştii este probabil redat mai bine chiar prin cuvintele lui David.
„Când eram tânăr” spusese el „bătrânii din tribul nostru mi-au transmis secretul rugăciunii. Secretul constă în aceea că, atunci când cerem ceva, noi recunoaştem că nu avem acel lucru.
Continuând să cerem, nu facem nimic altceva decât să oferim putere lucrurilor care nu se vor întâmpla.
Calea de legătură între om şi forţele acestei lumi începe în inimile noastre. Aici are loc căsătoria dintre lumea sentimentului şi lumea gândului. În rugăciunea mea, eu am început cu sentimentul de recunoştinţă pentru tot ceea ce este şi tot ceea ce a fost. Am mulţumit pentru vântul deşertului, pentru căldură şi pentru secetă, fiindcă aşa a fost să fie, până acum. Nu este bine.
Nu este rău. Acesta a fost medicamentul pentru noi.
Apoi am ales un alt medicament. Am început să simt cum este ploaia. Am simţit senzaţia ploii pe piele. Stând în mijlocul cercului de pietre, mi-am imaginat că mă aflam în piaţa din satul nostru, desculţ şi scăldat de ploaie. Am simţit pământul umed între degetele de la picioare. Am inspirat mirosul ploii emanat de pereţii din paie şi pământ ai caselor din satul nostru, după furtună. Am simţit ceea ce simţi atunci când mergi prin lanuri de porumb care au crescut înalte până la piept, de la ploile abundente.
Bătrânii noştri ne reamintesc că, în felul acesta, ne alegem calea în lumea noastră. Trebuie să avem mai întâi sentimentul a ceea ce vrem să experimentăm. Acesta este modul în care plantăm seminţele pentru un nou drum. De aici mai departe” a continuat David, „rugăciunea noastră devine una de mulţumire”
„Mulţumire? Vrei să spui mulţumire pentru ceea ce noi am creat?”
„Nu, nu pentru ceea ce se poate să fi creat” a răspuns David. „Creaţia este deja completă. Rugăciunea noastră devine una de mulţumire pentru şansa de a putea alege care creaţie vrem să experimentăm. Prin mulţumirile noastre, noi cinstim toate alternativele posibile şi le aducem în această lume pe cele pe care le alegem.”
În felul său, în cuvintele poporului său, David îmi împărtăşise secretul comuniunii cu forţele din lumea şi din corpul nostru.
Cu toate că auzisem cu propriile mele urechi şi că înţelesesem ceea ce spusese, cuvintele sale au o şi mai mare semnificaţie pentru mine, astăzi.

Tehnica rugăciunii pierdută de noi

După perioada petrecută cu David, m-am apucat din nou să răsfoiesc diferite texte, unele foarte vechi, altele contemporane. Am descoperit că multe grupări, organizaţii şi filozofii făcuseră aluzie la tehnica rugăciunii, pierdută de noi.
Mulţi continuă să o facă şi astăzi, prin tehnici care ne sugerează să „gândim ca şi când rugăciunile noastre ar fi fost împlinite” sau „să pornim de la perspectiva că rugăciunea noastră este deja îndeplinită” Deşi am studiat în detaliu aceste tehnici, am observat, totuşi, că, aproape pe plan universal, lipseşte elementul sentiment.
La mijlocul secolului al XX-lea, cel cunoscut cu numele simplu de Neville, a adus modul pierdut de rugăciune în atenţia gândirii contemporane, prin munca sa de pionierat în domeniul legilor cauzei şi efectului. Născut în Barbados, Indiile de Vest, Neville şi-a descris într-un mod elocvent filozofia sa de
transformare a viselor noastre în realitate, prin folosirea sentimentului, invitându-ne să „facem din visul „nostru” legat de viitor un fapt prezent, acceptând sentimentul că dorinţa [noastră] ne este împlinită.”4 În plus, Neville sugerează că iubirea noastră pentru noua situaţie îi dă acesteia forţa de a se naşte. „Dacă nu deveniţi voi înşivă una cu imaginea şi nu gândiţi din interiorul ei, ea nu poate da naştere dorinţei voastre.”5 Prin examinarea unei anumite rugăciuni - cum ar fi rugăciunea pentru pace - am putea explica într-un mod mai concret aceste concepte, ce par uneori atât de confuze.
Multe dintre condiţionările impuse nouă de tradiţiile occidentale ne-au învăţat că trebuie să „cerem” să fie pace în anumite situaţii prin care trece lumea noastră. Dacă, de exemplu, cerem ca pacea să fie prezentă, fără să ştim recunoaştem lipsa păcii în lumea noastră şi dăm, indirect, putere stării de non-pace, ca să zicem aşa. Din perspectiva celui de-al cincilea mod de rugăciune, suntem invitaţi să creăm pacea în lume, prin calitatea gândului, a sentimentului şi a emoţiei din corpul nostru.
Odată ce am creat în minte imaginea dorinţei noastre şi am trăit în inimă sentimentul că dorinţa s-a împlinit, lucrul respectiv a fost deja obţinut! Cu toate că intenţia rugăciunii noastre se poate să nu fi fost asimilată în întregime, la nivelul simţurilor, noi trebuie să considerăm că acest lucru s-a întâmplat. Secretul celui de-al cincilea mod de rugăciune constă în a conştientiza că, atunci când simţim, efectul sentimentelor noastre s-a manifestat undeva, într-un anume plan al existenţei noastre.
Rugăciunea noastră vine, în acest caz, dintr-o perspectivă foarte diferită. În loc să cerem îndeplinirea rugăciunii noastre, noi recunoaştem rolul nostru activ în creaţie şi mulţumim pentru ce suntem siguri că am creat. Chiar dacă vedem, sau nu, rezultate imediate, mulţumirile noastre recunosc faptul că, undeva în creaţie, rugăciunea noastră s-a îndeplinit deja. Acum, rugăciunea noastră devine o rugăciune afirmativă de mulţumire, care ne alimentează creaţia, permiţându-i să atingă maximum de potenţial.
În rândurile ce urmează, veţi găsi un rezumat al rugăciunii noastre pentru pace, din perspectiva rugăciunii-cerere tradiţională şi din cea a modului pierdut de rugăciune.



Rugaciunea de tip Cerere


  1. Ne concentram asupra situatiilor in care consideram ca nu exista pace.

  1. Cerem interventia unei puteri superioare pentru a schimba conditiile prezente

  1. Cerind este ca si cum am recunoaste ca, in respectivele situatii pacea si schimbarea nu ar fi deja existente

  1. Continuam sa cerem aceastainterventie, pina cind vedem transformare petrecindu-se in mos real, inlumea noastra

Rugaciunea de tip Esenian


  1. Asistam la toate evenimentele – cele pe care le vedem pretrecindu-se in absenta pacii, FARA a judeca daca sint bune, rele sau incorecte.


  1. Prin technica gindului, a emotiei si a sentimentului noi cream in interiorul nostru conditiile a ceea ce vrem sa experimentam in lumea noastra exterioara.
De exemplu : O transformare linistita a Pamintului, vindecarea a tot ce inseamna viata, si pace in toate lumile.
Sentimentul nostru ca lucrurile SINT DEJA asa, da putere rugaciunii noastre si duce la manifestarea rezultatului dorit. Procedind astfel, ne-am reamintit ca exista o posibilitate superioara.

  1. Noi recunoastem puterea “technicii interioare” de care dispunem si consideram ca rugaciunea noastra s-a indeplinit, pacea si schimbarile minunate dorite pentru Pamint sint deja prezente.


  1. Rugaciunea noastra consta acum din :
    1. Recunoasterea a ceea ce am ales
    2. Trairea sentimentului ca dorinta noastra s-a materializat deja
    3. Adresarea de multumiri pentru sansa de a fi putut alege si, prin aceasta, de a fi insuflat viata alegerii facute.
PENTRU o vedere in paralel vedeti fisierul “Efectul Isaia - rugaciunea clasica vs eseniana.doc”

Traduceri recente din aramaică ale unor texte originale ne oferă noi lămuriri cu privire la motivele pentru care referirile la rugăciune, făcute în trecut, au fost poate atât de ambigue. Nişte manuscrise din secolul al doisprezecelea ne dezvăluie în ce măsură anumite persoane şi-au asumat libertatea de a condensa structura frazelor şi de a simplifica înţelesul lor.
Poate că una dintre cele mai evidente şi, în acelaşi timp, mai subtile astfel de referiri este cea a unei rugăciuni care le este predată, de generaţii întregi, studenţilor la teologie şi celor din şcolile de duminică.
Acest fragment reprezentativ pentru tehnica noastră pierdută de rugăciune ne invită să „cerem” ca ceea ce inima noastră îşi doreşte, să se împlinească - pentru că numai astfel vom „primi” după cum spune şi Iisus în Evanghelie: „Cereţi şi vi se va da.” O comparaţie între textul complet din aramaică şi
versiunea biblică modernă a rugăciunii ne oferă perspective interesante asupra posibilităţilor pe care le oferă această tehnologie pierdută, în versiunea modernă, condensată, citim:
Orice veţi cere Tatălui în numele Meu, El vă va da. Până acum nu aţi cerut nimic în numele Meu: Cereţi şi vi se va da, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.6
În versiunea originală, retradusă din aramaică, găsim:
Toate lucrurile pe care le cereţi deschis, direct... din interiorul numelui Meu, vi se vor da vouă. Până acum nu aţi făcut aceasta. Cereţi fără motive ascunse şi lăsaţi-vă învăluiţi de ceea ce cereţi. Înconjuraţi-vă de ceea ce vă doriţi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină…7
Prin cuvintele unei alte vremi, ni se spune să adoptăm modul pierdut de rugăciune mai degrabă ca pe o stare cu care să ne identificăm, decât ca pe o formă prescrisă de acţiune, pe care să o întreprindem în anumite ocazii. Invitându-ne să fim „învăluiţi” de ceea ce cerem şi „înconjuraţi” de dorinţa noastră, acest pasaj străvechi subliniază puterea sentimentelor noastre. În limbaj modern, această frază grăitoare ne reaminteşte că pentru a crea ceva în lumea noastră, trebuie ca, mai întâi, să avem sentimentul că acel ceva a fost deja creat. Rugăciunile noastre devin atunci rugăciuni de mulţumire pentru ceea ce am creat, în loc de rugăciuni prin care cerem ca dorinţele noastre să se împlinească.

O nouă credinţă

Nu pot afirma, cu siguranţă, că rugăciunea lui David a jucat vreun rol în declanşarea furtunilor ce au urmat după întâlnirea noastră. Însă, ceea ce pot spune este că, în acea zi, vremea s-a schimbat în nordul statului New Mexico.
După săptămâni de secetă, în care recoltele au fost prejudiciate şi vitele s-au deshidratat, într-o singură zi vremea sa schimbat şi peste pământ s-au abătut ploi torenţiale, apărând apoi un nou model meteorologic cu ploi zilnice, care s-a prelungit până la îngheţurile de toamnă târzie. Mai mult, pot spune că a existat un sincronism între schimbarea neaşteptată a vremii şi experienţa pe care am împărtăşit-o cu David. Între cele două evenimente s-au scurs doar câteva ore. Cum am putea noi demonstra un eveniment de o astfel de amploare şi semnificaţie?
Indigenii din acest ţinut deşertic din sud-vest nu au nevoie de nici o dovadă, - ei ştiu, fără îndoială, că în fiecare dintre noi există puterea de a intra în comuniune directă cu puterile creatoare ale acestei lumi şi a celorlalte. Ei nu se aşteaptă la ceva anume şi nu judecă rezultatul comuniunii lor cu aceste forţe. De exemplu, dacă ploaia nu ar fi venit, David ar fi privit absenţa ploii ca făcând parte din rugăciunea sa, şi nu ca pe un eşec.
Rugăciunea lui nu punea condiţii. El nu a fixat un interval de timp pentru producerea rezultatului vizat prin intrarea în comuniune cu forţele naturii.
David împărtăşise un moment sacru cu puterile creaţiei, sădise sămânţa posibilităţii prin rugăciunea sa, şi adusese mulţumiri pentru şansa de a putea alege un nou rezultat.
Credinţa lui nestrămutată că rezultatul dorit a fost deja obţinut, reprezintă cheia în a înţelege şi folosi tehnica pierdută a rugăciunii.
În lumea noastră modernă, ne pomenim deseori că aşteptăm o răsplată imediată şi un răspuns rapid. Timpul de procesare al computerelor noastre, de exemplu, este de peste cincizeci de ori mai scurt decât în perioada de început a microcomputerelor, la începutul anilor '80. Atunci am crezut că sunt rapide. Dacă aşteptăm mai mult de o fracţiune de secundă după ce am introdus comanda de pe tastatură, ne neliniştim de întârziere, chiar dacă acest timp de reacţie constituia, doar în urmă cu câţiva ani, una din cele mai mari reuşite ale tehnologiei.
Cuptoarele cu microunde au înjumătăţit timpul petrecut pentru a fierbe apa cu ajutorul mijloacelor clasice, bazate pe electricitate sau gaz. Acum privim cu nerăbdare numărătoarea inversă a secundelor necesare pentru a fierbe apa. A existat o tendinţă de a privi rezultatele rugăciunii într-un mod asemănător. Dacă rezultatele nu se produc imediat, putem avea sentimentul că rugăciunea noastră nu a funcţionat. Strămoşii ştiau însă mai bine cum stau lucrurile.
Când David s-a rugat ploaie, el a ştiut, fără nici o îndoială, că rugăciunea sa invocase prezenţa unei noi posibilităţi. De asemenea, el ştia că rugăciunea lui era doar o posibilitate. Poate că efectul nu a fost imediat vizibil pentru ochii noştri. Pe când stăteam împreună în câmpul cu salvie din deşertul situat în partea de nord a statului New Mexico, faptul că n-am văzut imediat ploaia n-a însemnat nimic pentru David. El era încrezător în capacitatea sa de a alege un nou rezultat - iar încrederea lui era ceva firesc pentru el.
Convingerea lui David că el sădise o sămânţă a posibilităţii, undeva în eterul creaţiei, ne determină să
reexaminăm un cuvânt care se poate să-şi fi pierdut înţelesul în ultima vreme.
Acest cuvânt este credinţă. Deşi el este definit în The American Heritage College Dictionary drept „părere care nu se bazează pe nici o dovadă logică sau probă materială” vechile populaţii indigene ale lumii noastre acceptă o definiţie mult mai largă a credinţei. Cunoştinţele lor rămân la fel de valabile astăzi, ca şi în trecut, când credinţa era cheia de comunicare cu forţele nevăzute ale lumii noastre. Prin viziunea lor, minunat integrată, a rolului jucat de noi în creaţie, credinţa devine recunoaşterea faptului că puterea noastră este o forţă directoare în creaţie.
Această perspectivă unificată ne permite să mergem mai departe în viaţă, cu încrederea că, prin rugăciunile noastre, am sădit seminţele unor noi posibilităţi. Credinţa noastră ne permite să fim siguri că rugăciunile ne sunt îndeplinite. În baza acestei cunoaşteri, rugăciunile pe care le înălţăm devin expresii de mulţumire, care dau viaţă alegerilor noastre, pe măsură ce ele înfloresc în lume.


Gregg Braden aduce o extrem de simpla si comprehensibila imagine a ceea ce atragem prin ceea ce suntem, efectele rugaciunii constiente.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu