Este fiecare persoană HIV-pozitiv? Există oare cineva infectat HIV?

de Paul Philpott    (Rethinking AIDS Mai 2000)

   Dr. med. Roberto Giraldo (expert în teste HIV) a observat ceva ciudat. În timp ce pentru alte teste anticorpi virale se recomandă o diluare foarte mică sau chiar de loc a serumului recoltat de la pacienţi, în cazul testului anticorpi HIV se recomandă o diluare foarte mare, lucru neobişnuit. Giraldo a controlat serumul recoltat de la 83 de persoane al căror serum, diluat conform indicaţiilor, fusese relevat ca negativ. În momentul în care însă testul era făcut cu acelaşi serum nediluat, rezultatele era toate pozitive!

Ce putea oare să însemne asta?

   La scurt timp după ce Dr. Robert Giraldo a început să lucreze într-un cunoscut laborator al unui spital universitar din New York City, a observat o serie de neconcordanţe. Testul conducea către o mulţime de microbi. Instrucţiunile şi regulile de efectuare ale testului cereau laboranţilor ca serul (sânge fără celule, asemănător plasmei) să fie diluat foarte puternic. Dar toate celelalte teste anticorpi nu prevedeau decât diluări foarte mici, dacă nu chiar deloc (desigur că ne referim la teste anticorpi pentru relevarea virusurilor, ca să nu fim intenţionat greşit înţeleşi). Acuma, care era motivul, argumentul pentru care se cerea o astfel de diluţie extremă? Că doar nu se intenţiona folosirea lui ca medicament homeopatic!

   Giraldo şi-a întrebat colegii şi tehnicienii laboranţi, a trimis E-Mail-uri peste tot, a purtat convorbiri telefonice cu reprezentanţii firmelor producătoare ale testelor şi a cercetat literatura de specialitate temeinic. Dar nu a primit sau găsit nicăieri o explicaţie. Şi mai rău chiar, nimeni nu părea interesat de problematica ridicată de întrebarea sa. În afară de cei care respingeau teoria HIV=AIDS! Dar nici aceştia, deşi găseau întrebarea şi problema în sine interesantă, nu aveau nici ei nici un răspuns.

   Giraldo şi-a pus întrebarea, ce se va întâmpla dacă va testa probele de serum care au dat rezultate negative în diluţia recomandată (mare), într-o diluţie mică, aşa cum era cazul practic la toate telelalte teste anticorpi? Care vor fi rezultatele? Puternic diluat, rezultat negativ, nediluat rezultat pozitiv? Din cercetările sale rezulta că nimeni nu întreprinsese astfel de cercetări sau experimente, aşa că s-a hotărât să probeze singur această cale. Astfel că a cercetat sângele (serumul) nediluat a 83 de persoane, care oficial fuseseră diagnozate ca „negativ“. Spre surprinderea sa, în cazul serumului nediluat, toate rezultatele erau POZITIVE! Acest fapt crea un nou paradox pentru clarificarea ipotezei HIV=AIDS! (de parcă n-am fi avut destule; dar este bine aşa).

   Giraldo este medic specialist pentru medicină internă şi boli infecţioase. Diploma şi-o luase în ţara sa natală, Columbia, iar gradul de Magister în boli infecţioase îl obţinuse la Universitatea din Londra (asta doar aşa, ca să nu le vină unora ideea să îi ridiculizeze iarăşi pe cei din lumea a treia). Era în acelaşi timp preşedintele secţiei de biologie a unei mari şcoli de medicină din Columbia.

   În ultimii şase ani a lucrat la un laborator pentru imunologie clinică al unei mari universităţi medicale din New York City (numele acestei Universităţi nu este dat în clar, pentru a-l feri pe Giraldo de eventualele şicane profesionale pe care cei interesaţi în mitul HIV=AIDS le-ar putea exercita asupra lui). Printre alte însărcinări zilnice pe care le avea aici Giraldo, era şi aceea de a efectua testele de diagnoză pentru HIV, respectiv ELISA şi Western Blot, teste care stabileau eventuala prezenţă a anticorpilor care neutralizau presupusele proteine HIV, precum şi dubiosul test “viral load” (PCR), care urma să depisteze urmele virusului şi să le multiplice.

   Giraldo se îndoia de mult timp de corectitudinea acestor teste precum şi de interpretarea oficială cum că rezultatul pozitiv indică o infecţie cu retrovirusul HI. Părerea lui era că aceste teste nu puteau duce la diagnosticul de infecţie HIV.

   «Diluţiile neobişnuit de mari ale serumului pacienţilor, de 400 de ori la ELISA şi de 50 de ori la Western Blot, m-au surprins de la bun început, când am învăţat să folosesc aceste teste» spune Giraldo. «Marea majoritate a testelor serologice care urmăresc evidenţierea prezenţei anticorpilor contra agenţilor patogeni folosesc serum nediluat, denumit «pur» sau «curat».
   Pentru ELISA care se foloseşte la relevarea anticorpilor contra virusurilor hepatitei A sau B, a criptococilor sau bacteriilor sifilis, pentru a da doar câteva exemple, se foloseşte serum pur. Contra câtorva agenţi patogeni se folosesc anumite diluţii, cum ar fi în cazul virusurilor rujeolei, varicelei, oreionului (diluţie 1:16), citomegaliei (diluţie 1:20), Epstein-Barr (diluţie 1:10).”

   Probabil că aceste uşoare diluţii măresc exactitatea rezultatelor pozitive la indentificarea persoanelor care au avut întradevăr o infecţie şi a rezultatelor negative la identificarea persoanelor care care nu au avut o astfel de infecţie. Doar că în cazul testului HIV nu există date asupra unei izolări a virusului care să justifice şi îndreptăţească o astfel de diluţie ridicată!

   “Ani de zile am cercetat literatura de specialitate şi documentaţiile firmelor producătoare pentru a găsi o explicaţie sau motivaţie a unei astfel de diluţii” spune Giraldo. “I-am sunat chiar şi pe reprezentanţii firmelor producătoare de teste, dar singur explicaţie a fost aceea că “testele au fost în acest fel standardizate.” Acest lucru m-a dus cu gândul că numai membrii laboratorului lui Robert Gallo de la NIH (National Institutes of Health), care creaseră acest test în 1984 (Science 4 Mai) ar putea să-mi dea u răspuns la această întrebare : De ce diluat? De asemenea am început să-mi pun întrebări în legătură cu termenii de “pozitiv” şi “negativ” care erau folosiţi pentru a descrie rezultatele testelor anticorpi. Fiecare dintre cei care a efectuat astfel de teste cu un microb sau un antigen ştie că testul nu funcţionează ca un bec care se aprinde sau se stinge, Da sau NU. Serumul unor persoane reacţionează slab, dar nu suficient pentru calificativul “pozitiv”. Iar dintre persoanele la care serul reacţionează destul de puternic pentru calificativul “pozitiv”, la unele este acestă reacţie mai puternică decât la altele”.

   Giraldo a cercetat literatura medicală care se ocupa cu principiile de bază ale testelor ELISA şi Western Blot în ceea ce priveşte HIV. Desigur că nu a găsit nicăieri dovada unei izolări a retrovirusului HI şi nici vreo indicaţie care să lămurească misterul diluţiei exagerate a serumului sau a intensităţii culorii care să certifice rezultatul “pozitiv”, nici vreo schematizare a recţiilor proteinelor, care să ducă la rezultatul “pozitiv” în testul Western Bolt. În cercetările sale s-a întâlnit cu studiile efectuate de biofiziciana Eleni Papadopulos-Eleopulos (membru marcant al grupului Perth). Aceasta a căutat datele izolării virusului, dar nu le-a putut găsi nicăieri.  Inspirat de lucrările ei, un alt cunoscut cercetător, Etienne de Harven, a ajuns la aceleaşi concluzii ca urmare a propriilor cercetări.

Experimentul lui Giraldo

   “Curiozitatea mea m-a determinat să efectuez un experiment într-un laborator din Yorktown (New York). Mai întâi am luat probe din propriul meu sânge, care a reacţionat negativ la testul efectuat cu o diluţie de 1:400 (cea obligatorie pentru testul ELISA contra HIV). Apoi am testat exact acelaşi serum dar nediluat (deci 1:1). De fiecare dată când mi-am testat serumul nediluat, rezultatul a fost clar POZITIV!!! Ulterior am testat serum de la alte persoane care în varianta puternic diluată relevase rezultatul negativ, dar de data aceasta, la fel ca şi în cazul propriului meu serum, am testat fără diluţie (deci 1:1), la fel ca şi la mine. Mi-am procurat serum de la 83 de persoane testate negativ. Am efectuat din nou teste pe acest serum cu diluţia standard (1:400) şi întradevăt toate au rezultat negativ. Dar în momentul când am testat din nou aceleaşi probe de serum  nediluate, toate au relevat rezultatul  POZITIV! La fel ca şi în cazul sângelui meu. Trebuie să menţionez că toate aceste probe de sânge da la cei 83 de pacienţi fuseseră recoltate de medici, care le trimiseseră la laborator pentru efectuarea testului anticorpi ELISA pentru HIV. Ceea ce înseamnă că toate aceste 83 de persoane se încadrau întruna din grupele de risc AIDS (homosexuali sau dependenţi de droguri)!”

   Giraldo a avut în vedere şi cantitatea de anticorpi pe care o relevau testele. “Conform documentaţiei de la Abbott-Labors” spune Giraldo, “valoarea de absorbţie (intensitatea culorii galben) se dezvoltă în directă legătură cu cantitatea de anticorpi contra HIV-1 <care sunt legaţi în lanţ>. Am observat că valorile de absorbţie ale probelor care fuseseră negative la 1:400 diluţie, dar pozitive la 1:1 diluţie, aveau valori de absorbţie mai mici decât ale probelor care, atît în ELISA cât şi în Western-Blot reacţionaseră pozitiv. Aceasta însemna probabil că sângele, care la o diluţie mare rezultase negativ iar nediluat pozitiv, conţinea o cantitate mai mică de anticorpi decât săngele care fusese testat dublu pozitiv, prin ambele teste, ELISA şi Western Blot.”

   Toate acestea înseamnă în fapt că fiecare dintre noi are în sânge o anumită cantitate de anticorpi HIV, ceea ce însemna că, întrun anumit grad, fiecare dintre noi era HIV pozitiv!

Ce semnificaţie puteau avea toate aceastea?

    În cazul folosirii testului cu diluţia prescrisă apăreau doar foarte puţini americani cu rezultatul pozitiv la testul anticorpi, anticorpi care se presupune că neutralizează proteinele HIV. La americani în general se obţine un test pozitiv la 260 de cazurui. Această cifră scade la 1:7500, dacă din numărul total de persoane sunt excluse persoanele din categoriile de risc cunoscute (homosexuali şi dependenţi). Astfel că numărul pozitivilor devine neglijabil. Aproape jumătate dintre toţi homosexualii şi morfinomanii din marile oraşe sunt testaţi pozitiv, precum şi 75% dintre hemofili şi 10-20% dintre persoanele aparţinând diferitelor ţări africane, aşa cum ne informează statisticile oficiale. Procentele sunt şi mai mari în rândul membrilor grupelor de risc care dezvoltă una dintre multele afecţiuni incluse în sindromul AID conform definiţiei oficiale.

   La un grup amestecat format din homosexuali şi africani heterosexuali care prezentau astfel de afecţiuni au fost iniţial, conform rezultatelor lui Gallo publicate în 1984 (Science, 4 Mai), 88% testaţi HIV-pozitiv. Conform noilor date, prezentate în 1995 de Peter Duesburg, retrovirologii de la Univerity of California din Berkeley au analizat (Genetica 95) şi obţinut 82% rezultate pozitive în rândul homosexualilor care prezentau simptomele uneia dintre afecţiunile cuprinse în definiţia AIDS.

   Cu cele ce se puteau conclude din experimentele sale, conform cărora probabil că fiecare persoană deţinea o anumită cantitate de anticorpi HIV în sânge, Giraldo a avut o tristă confirmare a faptului că Gallo a prestabilit standardele pentru HIV ale ELISA şi Western-Blot: ele coincideau, ca din întâmplare, cu rata de infectare din cadrul grupurilor de risc, mai ales la cei care aveau deja una dintre afecţiunile din lista AIDS, în timp ce pentru persoanele care nu aparţineau grupurilor de risc, cu respectivele afecţiuni declanşate, rezultatul devenea negativ. Prin faptul că se folosea o diluţie foarte mare şi o anumită intensitate a culorii galben (conform instrucţiunilor directoare) apăreau rezultate pozitive doar la persoanele care aveau un mare număr de anticorpi. Dar testarea serumului nediluat al persoanelor negative, dădea rezultat pozitiv.

    Giraldo presupune că serumurile diferitelor persoane, în grade de diluţii diferite, dau rezultate pozitive. Persoane cu un mare număr de anticorpi erau depistate pozitiv şi în cazul unei diluţii mari. Alţii, cu o cantitate mică sau mai mică de anticorpi, obţineau rezultatul negativ. Sau pozitiv doar dacă serumul lor nu era diluat (deci numărul de anticorpi pe ml era mai mare la nediluat decât la diluat, logic, nu?).

   Gallo şi echipa lui a creat aceste teste şi le-a patentat, pentru a se putea identifica persoanele care sufereau de boli AIDS (boli aflate pe lista de definiţie a AIDS). Se pleca de la PRESUPUNEREA că aceste persoane, cu astfel de afecţiuni, sunt infectate HIV. 

   DECI, TESTELE ELISA ŞI WESTERN - BLOT ÎN VARIANTA GALLO (DILUŢIE 1:400 ŞI 1:50) NU IDENTIFICĂ ANTICORPI HIV, CI IDENTIFICĂ DOAR CANTITATIV O MARE PREZENŢĂ DE ANTICORPI ÎN SÂNGE, ANTICORPI CE PROVIN FOARTE PROBABIL CA URMARE A DECLANŞĂRII UNOR AFECŢIUNI OPORTUNISTE AFLATE PE LISTA DEFINITORIE AIDS.

   Echipa lui Gallo stabilise deci următoarele standarde pentru teste: rezultate pozitive 88% (43 din 49 persoane) la cei din grup de risc cu afecţiuni declanşate, 79% (11 din 41) la cei din grup de risc cu pre-stadiu de boală, la 40% (9 din 22) pentru cei din grup de riscă fără ca freo boală (dintre cele definitorii pentru AIDS) să se fi declanşat, şi la 1% (1 din 164) la persoanele care nu aparţineau grupurilor de risc şi nu sufereau de afecţiuni definitorii AIDS!

   Ceea ce înseamnă că testele lui Gallo, aceleaşi pe care le folosim şi astăzi (chiar şi aşa îmbunătăţite cum vor să susţină uni), iau în considerare o “recunoaştere a persoanelor dintrun anumit grup de risc, mai ales a celor care au dezvoltat o anumită afecţiune de tip boală-AIDS.”

   Tocmai de aceea cercetătorii nu au putut izola şi analiza retrovirusul HIV, căci persoanele “indicate” ca infectate HIV erau de fapt testate conform altor criterii decât cele ale unei afecţiuni anumite provocată de un anume retrovirus. Căci doar astfel se pot justifica diluţia anormal de mare şi criteiile de identificare a culorii galben, care sunt particulare testelor EILSA şi Western-Blot pentru retrovirusul HIV!

Alte experimente şi încărcătura virală

   Giraldo recunoaşte că multe întrebări rămân încă fără răspuns. Astfel el nu a putut cerceta Western-Blot şi PCR, şi aceasta din motive obiective, financiare. „Deoarece îmi lipseau fondurile necesare pentru a face aceste cercetări, nu am putut nici măcar pentru HIV-ELISA să fac toate cercetările şi analizele aşa cum aş fi dorit.” Întrucât însă HIV-Western-Blot foloseşte aceleaşi proteine pentru testare ca şi ELISA, şi asta deasemenea într-o diluţie foarte mare, fie ea chiar şi de 1:50, este de aşteptat ca rezultatele să fie similare cu cele de la HIV-ELISA. „Din păcate nu am avut ocazia să verific aceste rezultate, din lipsa fondurilor necesare. Sper însă să reuşesc să obţin fondurile respective, pentru a putea analiza HIV-ELISA şi HIV-Western-Blot în aceleaşi condiţii. De asemenea ar trebui analizat şi testul HIV-PCR (viral load) care este legat de asemenea de o diluţie mare precum şi de alte paradoxuri. Unul dintre acestea, probabil cel mai important, este faptul că izolarea virusului nu a avut loc niciodată.” Giraldo afirmă că folosirea procedurii PCR este destinată în fapt doar producerii unei mari cantităţi de HIV-RNA, cantitate care în realitate, în sângele pacienţilor, nu există. Prin metodele tradiţional-specifice virologiei, nu se poate depista în sângele pacienţilor decât eventual o foarte mică cantitate de HIV, dacă nu chiar nici un retrovirus HI.

    Fără retrovirusul HI izolat (Eleopulos et al.) şi cu un AIDS care are epidemiologic o cu totul altă distribuţie decât o afecţiune contagioasă (Duesberg: „Inventing the AIDS Virus”) Giraldo încearcă să înţeleagă reacţiile „testului HIV” dincolo de perspectiva virală. El se orientează spre acele minuscule particule pe care medicina şcolastică le defineşte ca HIV. Eleopulos sugerează că acestea, conform descrierii lor, nu sunt altceva decât „microvesicule” celulare, şi în nici un caz virusuri. Iar de Harven, unul dintre pionierii retrovirusurilor şi a cercetării lor cu ajutorul microscopul electronic, confirmă şi el această părere. Pentru Giraldo testul anticorpi HIV indică o explozie a producţiei de anticorpi care reacţionează cu proteinele găsite în probele găsite şi evaluate fals ca „izolate HIV”. Acestea pot conţine o serie de factori, care au fost de către Eleopulos et al. specificaţi ca fiind adevărata cauză a AIDS (droguri, preparate din sânge pentru hemofili, supra-medicaţie antibiotică, condiţii precare de viaţă din ţările lumii a treia, etc).
   Experimentele propuse de Giraldo ar putea ajuta la elucidarea misterului legat de aceste teste HIV: ce sunt ele de fapt, ce anume caută şi ce concluzii se pot trage din rezultatele acestor teste. Căci un lucru este sigur: actualele date cunoscute nu confirmă ipoteza că un test HIV-pozitiv indică o infecţie cu un anumit tip de retrovirus. Giraldo afirmă că fiecare om deţine o anumită cantitate de anticorpi contra presupuselor „proteine HIV”. Dar nu există nici un motiv pentru a trage concluzi că fiecare persoană este infectată HIV!

ELISA şi Western Blot

   Pentru a putea să-l înţelegem pe Giraldo mai uşor, ar trebui să privim mai îndeaproape cum funcţionează, care anume este metodica testelor ELISA şi Western-Blot.

   Atât ELISA cât şi Western-Blot relevă proteine, adică anticorpi sau antigene. Antigenele sunt proteine „străine“ cum ar fi cele care aparţin virusurilor, şi care sunt distruse (în mod normal) de sistemul imunitar. Una dintre posibilităţile sistemului imunitar de a distruge antigenele este prin producţia de anticorpi, care „leagă“ sau neutralizează antigenele. Un anume virus poate conţine circa 10 proteine diferite. Fiecare dintre aceste proteine declanşează producerea diferitelor feluri de anticorpi, la fel cum pentru o uşă cu 10 încuietori avem nevoie de 10 chei potrivite.

   ELISA înseamnă “Enzyme-Linked Immunosorbent Assay”. Enzime speciale, care sunt „cuplate“ la proteinele testate, declanşează o reacţie „de culoare“ cu o inensitate care este proporţională cu cantitatea proteinelor respective din serumul pacientului.

   Western-Blot funcţionează în mod asemănător. Dar spre deosebire de ELISA, care supune testării toate proteinele respective împreună (ca într-o “supă”), Western-Blot separă proteinele respective în funcţie de greutatea lor moleculară, în diferite fîşii, benzi. Deci în timp ce un test ELISA-pozitiv arată că în serumul testat există proteinele caracteristice unui anumit agent patogen, toate proteinele la un loc, dar nu poate spune cât anume, ce cantitate din fiecare aceste proteine este prezentă, testul Western-Blot poate realiza acest lucru. (Cuvântul “Western” este folosit în onoarea cercetătorului care a dezvoltat această tehnică, care a fost iniţial folosită pentru ADN. Atunci când această tehnică este folosită pentru ADN, ea se numeşte "Southern Blot", în timp ce atunci când este folosită pentru ARN, netoda poartă denumirea de "Northern Blot").

   Aceste teste sunt metode simple şi puţin costisitoare care înlocuiesc metoda (mai complicată) de confirmare absolută, anume aceea a izolării microbului în ţesuturile pacientului. În cazul HIV=AIDS, unde se speculează infectarea celulelor sistemului imunitar de către un retrovirus, metoda absolută ar consta în izolarea HIV din sângele proaspăt al pacientului (pe care nu a reuşit-o încă nimeni).

   Exactitatea acestor teste este confirmată prin rezultate pozitive la persoanele din al căror ţesuturi a fost efectuată izolarea (senzitivitate), şi prin rezultate negative în cazul persoanelor la care izolarea nu a reuşit, respectiv nu a vost găsit agentul patogen în ţesuturile persoanei (specificitate).

Paramerii testelor

   Deşi reacţia (răspunsul pozitiv) doar şi la o singură proteină (din cele circa 10 introduse în substratul testului) duce în ELISA la un rezultat pozitiv, este posibil ca un Western-Blot pozitiv să nu reacţioneze cu fiecare proteină – atunci când datele izolării microbului arată că o anumită combinaţie declanşează o reacţie pozitivă cu o exactitate maximă la identificarea agentului patogen la persoane cu infecţie activă şi/sau fărăinfecţie activă cu agentul patogen.

   Giraldo accentuează un aspect care a fost trecut cu vederea de către mulţi cercetători HIV (intenţionat oare?) şi care în cercetările lui joacă un rol important: ELISA şi Western-Blot nu sunt numai teste calitative (adică arată dacă proteinele căutate se află în serumul pacientului) ci sunt şi cantitative (adică arată cât anume din proteinele căutate sunt prezente în serum). Ambele pot releva cantitatea de proteine “căutate” prin măsurarea intensităţii de reacţie la test, care este vizibilă ca şi culoare.

   Instucţiunile de folosire ale ELISA şi Western-Blot stabilesc clar care anume trebuie să fie intensitatea culorii pentru o reacţie pozitivă şi, în funcţie de agentul patogen căutat, cum variază intensitatea de culoare. Toate acestea duc la întrebarea legitimă: la care intensitate de culoare o reacţie este calificată ca “pozitivă”? Răspunsul se află în izolarea virusului (agentului patogen).

   În mod logic doar isolarea retrovirusului poate stabili intensitatea culorii de reacţie pentru ELISA şi Western-Blot, pentru a putea cu exactitate face deosebirea dintre persoanele care sunt infectate cu un anumit agent patogen sau nu sunt infectate.

   ELISA şi Western-Blot pot releva şi confirma prezenţa anticorpilor şi a antigenelor în funcţie de ceea ce conţine tesul în sine. Testele antigene conţin anticorpi şi reacţionează atunci când serumul conţine antigene (deci proteinele virusului în cazul testului pentru virus); testele anticorpi conţin antigene şi reacţionează atunci când serumul conţine anticorpi.

   Testele HIV-anticorpi conţin deci presupusele proteine ale retrovirusului HI, ca antigene virale. Ele reacţionează cu serumul care conţine anticorpi care neutralizează aceste antigene. Ceea ce este denumit “testul HIV” constă din o serie de teste anticorpi, două pentru ELISA urmate de cel puţin un Western-Blot. Atât testele anticorpi cât şi cele antigene pot oferi rezultate valabile în indicarea unei infecţii virale. Dar numai izolarea virusului poate arăta dacă aceste teste pot identifica persoane cu sau fără infecţie virală activă.

   Există ELISA şi Western-Blot pentru anticorpi HIV şi pentru antigene HIV. Dar testele HIV-antigene nu sunt folosite pentru diagnosticul infecţiei HIV. La fel ca şi în cazul întrebării : de ce este folosită o diluţie atât de mare pentru ELISA şi Westrn-Blot HIV?  nici la întrebarea: de ce nu se folosesc testele ELISA HIV-antigene pentru diagnosticul infecţiei HIV? nu a putut nimeni oferi o explicaţie.

   Totuşi literatura de specialitate este destul de clară: în timp ce foarte multe persoane din grupurile de risc cunoscute, inclusiv marea majoritate a celor deja bolnavi de AIDS răspund pozitiv la testele HIV-anticorpi, doar cei cu afecţiuni AIDS tind şi către un rezultat pozitiv la HIV antigene (Piatak, Science 259, 1993). Adică, mai simplu spus, în timp ce testele HIV-anticorpi pot identifica ca  “pozitiv” multe persoane sănătoase, testele HIV-antigene nu fac acest lucru, indicând reacţie “pozitivă” doar la acele persoane care se află întradevăr în faza de boală AIDS.

   (Oare mai este încă o dată nevoie să vă reamintesc numele acestui Site? OUI BONO? Cine poate profita din “ştampilarea” unor persoane sănătoase, fie ele şi persoane care aparţin grupurilor de risc, ca fiind “AIDS pozitiv”?)

   Şi Giraldo spune că diluarea extremă a serumului poate oferi o anumită siguranţă rezultatelor testelor. Dar aceasta doar în cazul în care această diluare are ca scop îmbunătăţirea gradului de exactitate confirmată prin izolarea virusului.

Bibliografie:
[1] RA April 1997: Colombian Physician’s Odyssey

[2] RA Juni/Juli/August 1997: The Isolation Question - s.http://www.rethinkingaids.com/HomePage/Archive/1997/RA970678IsolationQuestion.html

[3] RA November/Dezember 1998: Retrovirus Pioneer Rejects HIV-AIDS Model - s.http://www.rethinkingaids.com/HomePage/Archive/1998/RA981112DeHarvenByPhilpott.html

[4] RA Juli 1996: CDC Releases HIV/AIDS Data For 1995: What HIV/AIDS Epidemic? - s. 
http://www.rethinkingaids.com/HomePage/Archive/1997/RA9707WhatEpidemic.html

[5] RA November 1997: The Nushawn Williams Affair - s.http://www.rethinkingaids.com/HomePage/Archive/1997/RA9708NushawnWilliams.html

[6] RA Oktober 1996: Viral Load of What? - s. http://www.virusmyth.net/aids/data/chjppcrap.htm

Complectare

   Acest articol, apărut sub redactarea lui Paul Philpott a apărut în „Rethinking AIDS“ în Mai 2000.

   Între timp, o serie de specialişti şi cercetători au obţinut noi cunoştinţe asupra falsităţii  „teoriei HIV=AIDS“. Unul dintre aceştia, şi după părerea mea poate cel mai reamarcabil dintre ei, este Dr. Med. Heinrich Kremer. În continuare am să încerc să vă ofer traducerea unui scurt pasaj din lucrarea lui Kremer „Revoluţia tăcută a medicinei cancerului şi a AIDS“, pasaj care confirmă supoziţiile lui Giraldo:

   „Un test HIV-pozitiv nu oferă decât informaţii asupra cantităţii de anticorpi care se află la un anumit moment dat în serumul unei persoane, care anticorpi reacţionează cu proteinele oferite de substratul testului. Deoarece sensibilitatea testelor este stabilită la o valoare foarte ridicată, se pot releva în probele testate anticorpi analogi, care pot reacţiona pozitiv sau negativ. Definitoriu pentru un rezultat negativ nu este deci faptul că probantul are în serum anticorpii respectivi care să reacţioneze cu proteinele oferite de substratul testului, ci doar cantitatea de anticorpi care este sau nu este suficient de mare pentru a atinge nivelul de măsurare impus de test (N.tr. vezi diluţie 1:400 sau 1:50). În sensul teoriei HIV, asta înseamnă doar că unii au mai puţini anticorpi, şi deci sunt “negativi” iar alţii au mai mulţi anticorpi şi sunt deci “pozitivi”. Dar în esenţă ambele grupe pot fi, în sensul teoriei retrovirale HI, infectate HIV. Nivelul de sensibilitate al testului pentru “HIV-pozitiv” şi “HIV-negativ” este stabilit complect arbitrar, deoarece virusul nu este doar de la o anumită cantitate de anticorpi “în sus” prezent în organism. El este sau nu este.” –sfârşitul citatului, pagina 111 din sus-menţionata lucrare a Dr.Kremer. 

   Aici ar trebui să ne amintim faptul că în serum sunt prezenţi foarte mulţi anticorpi, pentru afecţiuni anterioare care de mult timp au fost „rezolvate“ de către organism. Gallo şi echipa lui nu face altceva, prin testul HIV creat în 1984 (iar toate celelalte teste aşa-zis perfecţionate, apărute ulterior, continuă în aceeaşi linie), decât să releve existenţa unor anticorpi, într-o anumită cantitate, mare, anticorpi care au de a face cu o serie de afecţiuni. Ori este cunoscut faptul că în cazul pacienţilor AIDS, ca urmare colabării sistemului imunitar, apar o serie întreagă de afecţiuni oportuniste. Dar acestea au de a face cu sabotarea sistemului imunitar printr-o serie de toxine, care au ca efect dezechilibrarea balanţei TH1-TH2 din limfocite, şi deci ca urmare o supraproducţie de anticorpi (citochine tip 2-TH2), în timp ce cealaltă linie de apărare, prin TH1 (citochine tip1 respectiv prin monoxid de azot) este subpresată. Ori intracelular au eficacitate doar doar TH1, în timp ce TH2 sunt eficace extracelular.

   Poate că unii vor înţelege deocamdată prea puţin din ceea ce am adăugat eu aici, în complectarea citatului din lucrarea Dr. Kremer. Sper să-mi ajute Dumnezeu să pot să vă prezint cât mai multe extrase din remarcabila carte a lui Kremer, pentru a putea înţelege mai bine, într-un limbaj mai simplu, mecanica reală a sistemului imunitar, conform ultimelor descoperiri şi cunoştinţe ştiinţifice. 

   De mare ajutor mi-ar fi în acest sens un specialist, sau măcar un student în medicină-imunologie, împreună cu care să pot formula mai exact, în limbajul român de specialitate, informaţiile prezentate în lucrarea Dr. med. Kremer. Sper că voi putea găsi pe cineva care să fie interesat în această intreprindere.

Acuma poate mulţi dintre noi vor înţelege mai bine de ce este atât de importantă izolarea restrovirusului HI, la fel ca şi cea a retrovirusului HC! De ce în toate discuţiile legate de ipoteza HIV=AIDS sau de cea HCV=hepatita C, punctul central este izolarea retrovirusului respectiv.

   Fără a izola aceste retrovirusuri, nu putem cunoaşte cu certitudine nici componenţa proteinică a lor, deci a antigenelor şi respectiv a anticorpilor, deci nu putem stabili nici specificitatea şi nici senzitivitatea testelor ELISA şi Western-Blot pentru aceşti agenţi patogeni. 

   Se conturează din ce în ce mai clar faptul că, în dorinţa de a găsi un “vinovat”, un virus răspunzător pentru o anumită afecţiune, a fost creată o «construcţie virtuală», ca în jocurile virtuale de pe computere, construcţie teoretică ipotetică, ce ignoră orice element sau argument care nu se potriveşte în «jocul virtual» respectiv, şi modifică în funcţie de necesităţi datele problemei, “pe ici pe colo, prin părţile esenţiale”, vorba lui nenea Iancu.

Sursa:  http://quibono.net/este_fiecare_hiv_poz.html 
 Traducere Qui bono.