„Ca esti frumoasa, cred; ca ma iubesti, îti multumesc; ca-mi oferi tot ceea ce tu crezi ca m-ar face fericit ma face sa fiu în stare de a-mi jartfi viata pentru tine. Iti sarut mâna pentru vointa ce ai de-a ma face fericit, desi te-nseli când crezi ca amorul tau de femeie m-ar putè face.
Amorul este o nenorocire si fericirea, ce mi-o oferi, venin. Ca n-o stii aceasta este împrejurarea care te face adorabila.
Dac-ai avè pentr-un moment ochii mei, ce altfel ti s-ar arata aceasta lume, în care tu cauti si speri a gasi ce nu-i în ea – fericirea.
Tu zici sa te iubesc. Daca te-as putè iubi ca pe-o stea din cer... da!
Dar daca sustin, daca doresc... n-aud eu din toate partile aceleasi suspine ordinare, aceleasi doruri... ordinare; caci care-i scopul lor? Placerea dobitoceasca, reproducerea în musinoiul pamântului de viermi noi cu aceleasi murdare dorinte în piept, pe cari le îmbraca cu lumina lunci si cu stralucirea lacurilor, aceleasi sarutari gretoase, pe cari le asamana cu zuzurul zefirilor si cu aiurirea frunzelor de fag. Este asa sau nu?
Priveste-ti-i acei tineri, cu zâmbiri banale, cu simtiri muieratice, cu soapte echivoce, vezi acele femei, cari li raspund prin ochiri voluptoase si miscându-si buzele, vezi! împrejurul acestui instinct se-nvârteste viata omenirei...
Mâncare si reproducere, reproducere si mâncare!... Si eu sa cad în rolul lor?... Sa cersesc o sarutare? Sa fiu sclavul papucului tau, sa tremur când îti vei descoperi sânul... sânul, care mâni va fi un cadavru si care, dupa fiinta sa, este si astazi? Sa ma frizez, ca sa-ti plac, sa-ti spun minciuni, ca sa petrec mintea ta usoara; sa ma fac o papusa pentru... cine o si mai spune pentru ce? Nu! Nu ma voi face comediantul acelui rau, care stapâneste lumea; mi-e mila de tine, de mine, mi-e mila de lumea-ntreaga. Mai bine mi-as stoarce tot focul din inima, ca sa se risipeasca în scântei, decât sa animez cu el o simtire, pe care-o cred nu numai culpabila, ci ordinara... Lasa-i sa se mângâie în simtirile lor, lasa-i sa se iubeasca, lasa-i sa moara cum au trait; eu voi trece nepasator prin aceasta viata, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!... Numai nu ca ei. Sâmburele vietei este egoismul si haina lui, minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, când ma sui pe o piatra nalta, îmi pare ca în cretii mantalei, aruncate peste umar, am încremenit si am devenit o statua de bronz, pe lânga care trece o lume, ce stie ca acest bronz nu are nici o simtire comuna cu ea... Lasa-ma în mândria si raceala mea. Daca lumea ar trebui sa piara si eu as putè s-o scap printr-o minciuna, eu n-as spune-o, ci as lasa lumea sa piara. De ce vrei tu sa ma cobor de pe piedestal si sa ma amestec cu multimea? Eu ma uit în sus, asemenea statuiei lui Apol... fii steau cea din cer, rece si luminoasa! S-atunci ochii mei s-or uita etern la tine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.