Cum m-au eliberat copiii de Dumnezeu si cum mi-am eliberat copii de Dumnezeu

In urma cu cativa ani mi-a trecut prin cap ideea ca poate copiii pe care i-am adus pe lume s-ar putea sa faca anumite lucruri in care ei nu cred ca le foloseste doar de dragul meu sau de frica sau de alt motiv decat cel ca isi doresc ei asta cu adevarat...

Atunci le-am cerut, mai ales celor mari sa imi spuna ce nu ar mai face sau unde nu ar mai merge daca ar fi in regula cu mine sa nu mai faca, spuna, mearga... si mi-ar place sa stiu de ce , care este motivatia lor pentru asta, o explicatie...

si spre surprinderea mea au spus ca nu mai vor sa mearga la biserica fiindca nu cred ca exista cu adevarat Dumnezeu si ca daca ar exista cu siguranta nu ar sta inchis intr-o biserica daca toata lumea e alui ci mai degaraba l-ar gasi in Natura, intre fiinte vii...

m-au intrebat daca eu cu adevarat cred ca exista si daca l-am vazut cumva candva sua de ce insistam sa merg la biserica, sa tin post, sa ma rog...

am stat atunci cu mine o vreme intrebandu-ma daca eu cred ca exista acel Dumnezeu pentru care mergeam la biserica, daca avea cu adevarat valoare sfanta impartasanie, botezul.. si raspunsul a fost ca NU, NU CRED IN NIMIC DIN TOATE ASTEA, ca mi se par copilarii si basme...

am inteles ca totusi cred ca exista ceva, cineva, o inteligenta universala, dincolo de vederea mea si intelegerea mea actuale, care tine toti atomii la un loc, insa care nu are chip, ca eu cred ca oamenii au creat un chip de dumnezeu dupa chipul lor si nu invers si ca acea divinitate spirit se poate manifesta oricum, oricand, oriunde... poate atunci cand il invocam in gandurile, inimile si rugile noastre... 

care ne da ajutor sau materie-informatie doar atunci cand cu adevarat credem ca vom primi, ca si cum noi ne dam noua...

de atunci nu am mai simtit nevoia sa calc in biserica sau sa ma impartasesc fiindca ma impartasesc cu fiecare gura de aer sau de mancare din toata creatia si constientizez ca schimb energie permanent cu tot ce exista...

atunci m-am oprit din a o mai judeca pe mama ca plateste slujbe, ca pune lumanari... am inceput sa ii respect alegerea d a face ce crede si ce simte insa mi-am dat mie voie sa fiu autentica cu mine sa sa inteleg ca pana atunci am functionat dupa convingerile limitative ale celor care m-au crescut in spiritul religiei, ca impartirea cuvantului lui dumnezeu in biserica...

de atunci imi tratez corpul cat timp imi amintesc ca pe un adevarat altar sau templu viu al spiritului, constienta de senzatii de ce mananc de ce respir de ce gandesc si mai ales de ce imi dau voie sa simt, de ce judec, de ce iubesc !

In urma cu o saptamana a venit la mine o amica comuna cu o personalitate publica, foarte draga mie, pe care nu am cunoscut-o personal, o fata draga, minunata si trista, care a facut un cancer de care nu vroia sa stie lumea si pe care il considera incurabil si in acelasi tim il privea ca pe o pedeapsa divina... nu putea lasa asta sa se vada, nu putea accepta durerea parintilor si a sotului care ar fi vazut-o chinuindu-se si s-a sinucis...

a lasat in urma, in lumea asta, un barbat tulburat de frica de a isi lasa copilul la bunicii din partea mamei ca sa nu se molipseasca de ceva de la ei si sa se imbolnaveasca ca mama lui si sa moara, ca si cum de la ei ar fi venit moartea ei... insa ignoranta si limitarea isi spun cuvantul...

eu trecand prin cancer si leucemie in diverse momente ale vietii si avand privilegiul de a intelege cum si de ce le-am facut, cum mi le-am intamplat si cum sa le dezantamplu, privata de frica de pedeapsa divina multumita copiilor, aveam un discurs mai degajat cu dumnezeu si universul.... 

ceream cu impacare si detasare raspuns la intrebari ca si de ce am facut cancer, sunt eu vinovata de asta, adica am contribuit cu ceva, ca nu cred ca putem gresi unui dumnezeu si el sa ne pedepseasca mortal si cu teribila suferinta... ca un parinte iubitor, ca un tata a unor copii carora le-a luat de la conceptie manualul de utilizare a ceea ce ne face oameni...

asta mi-ar fi construit un dumnezeu al razbunarii, o fiinta teribil de umana si uman limitata sufleteste, iar dumnezeu nu putea fi asa !

m-am bucurat ca atunci cand fiica mea a avut cancer era deja libera de frica de dumnezeu si de pedeapsa lui dumnezeu, ca a inteles conflictul, l-a rezolvat de la nivel de convingeri contradictorii cu realitatea naturii si e vindecata

ma bucur cand vad cum copiii pe care i-am adus pe lume si altii din jur au grade de libertate foarte mari nefiind conectati la un dumnezeu exterior... ca incep sa poata vedea corelatii... sincronicitati... orice le arata care sunt legile dupa care se guverneaza natura si zeii, cum sa reglementeze legatura dintre ei si lumea sociala, dresajele, iluzia...

LE sunt extrem de recunoscatoare copiilor ca mi-au permis acel moment al adevarului, ca am gasit in mine linistea, ca am gasit curajul, intelepciunea, dragostea de a vedea si de a privi in mine pentru raspunsuri si nu in afara...!