IMBRATISAREA...

In timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai,

Osho a fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare:

”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor atât de eficient?

Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza

sunt principalele instrumente vindecãtoare,

dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.”

Omul simte nevoia sã fie dorit.

Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane.

Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã.

Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni,

ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi.

De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã.

Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea.

Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc;

iubirea ar fi mai mult decât suficientã. Îmbrãţişarea nu este

altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenţie.

Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã

poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala şi egoul.

Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil.

La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat

şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal.

Lui îi lipseşte un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã,

la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice,

dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal.

Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit.

A fost hrãnit fizic, dar nu şi afectiv.

Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãţişat,

copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri,

chiar dacã îi este asiguratã hrana fizicã.

Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea.

El se izoleazã, devine rupt de existenţa-mamã.

Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã

Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic –

dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –,

iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului.

Acesta trãieşte prin iubire. Luciditatea, inteligenţa şi

autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume,

poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne

decât la suprafaţa activitãţii terapeutice.

Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul rând

pentru cã nu au avut parte de iubire.

De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã faţã de pacientul sãu,

hrãnindu-l cu iubire şi împlinindu-i aceastã nevoie,

starea acestuia din urmã se poate schimba în mod miraculos.

Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã.

Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrãţişarea nici nu intra în discuţie,

dar el prefera chiar sã nu dea ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã

o stare de simpatie faţã de acesta dupã ce i-a ascultat toate plângerile

şi coşmarurile interioare. Se temea sã nu înceapã sã plângã,

sã nu i se umezeascã ochii, sau

– Doamne fereşte! –

sã nu simtã chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient.

Se temea atât de tare de relaţia de iubire dintre terapeut şi pacient încât

a inventat canapeaua psihanalistului.

Pacientul trebuia sã stea întins pe spate,

iar psihanalistul stãtea pe un scaun în spatele sãu,

astfel încât sã nu fie nevoit sã dea ochii cu el.

.

Ochii partenerilor comunicã între ei, expresiile lor faciale

devin un limbaj subtil. În acest fel, intimitatea creşte,

bazându-se pe împãrtãşirea emoţiilor, atât de intense în

asemenea momente (bucurie, extaz, strãlucirea specificã orgasmului).

Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie esenţialã.

De aceea, este mai bine sã faceţi dragoste pe luminã,

nu în întuneric – cel puţin într-o luminã mai slabã,

cum ar fi cea a unei lumânãri.

Actul amoros în întuneric exprimã încã latura noastrã animalã,

dorinţa de a evita faţa celuilalt.

Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire;

de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã.

Se temea sã nu se implice.

Dorea sã rãmânã în afarã,

nu sã se implice în sufletul pacientului sãu,

sã fie doar un observator ştiinţific, detaşat, rece, la distanţã.

El a creat psihanaliza ca şi cum aceasta ar fi o ştiinţã.

În realitate, nu este o ştiinţã şi nu va fi niciodatã!

Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decât de logicã.

Un psihanalist adevãrat nu se teme sã pãtrundã adânc în sufletul pacientului sãu;

dimpotrivã, el este dornic sã îşi asume acest risc.

Într-adevãr, apele sunt tulburi acolo, te poţi îneca cu uşurinţã –

la urma urmei, eşti şi tu un om!

Cine ştie peste ce necazuri poţi da, dar trebuie sã-ţi asumi acest risc.

De aceea îl iubesc atât de mult pe Wilhelm Reich.

Acest om a transformat întreaga psihanalizã prin implicarea sa.

El a renunţat la detaşarea omului de ştiinţã.

De aceea, eu îl consider un revoluţionar mult mai mare decât Sigmund Freud.

Sigmund Freud a rãmas un tradiţionalist, speriat de propriile sale reprimãri.

Dacã nu vã temeţi de propriile voastre reprimãri,

le puteţi fi de mare ajutor semenilor voştri.

Dacã nu vã temeţi de propriul vostru subconştient,

dacã v-aţi rezolvat cât de cât problemele personale,

vã puteţi implica în lumea interioarã a pacientului,

devenind mai degrabã un participant la aceasta,

nu un simplu observator detaşat.

Eu înţeleg teama lui Sigmund Freud, cãci şi psihanaliştii au problemele lor,

uneori mai mari decât cele ale pacienţilor lor.

De aceea, doresc sã fac o afirmaţie cât de poate de categoricã:

dacã omul nu este pe deplin trezit, un iluminat, el nu poate fi un terapeut adevãrat.

Numai un Buddha poate fi un terapeut autentic,

cãci el nu mai are probleme personale de rezolvat.

El poate fuziona pe deplin cu pacientul sãu.

De fapt, pentru el pacientul nici nu reprezintã un pacient.

Aceasta este diferenţa care existã între relaţia dintre un

pacient şi terapeutul sãu şi cea care existã între

un discipol şi maestrul sãu. Discipolul nu este un pacient,

el este copilul iubit al maestrului.

Maestrul nu este doar un observator;

el devine un participant.

Cei doi şi-au pierdut entitãţile separate şi au devenit una.

Aceastã unitate este întregul secret.

Îmbrãţişarea este doar un gest care aminteşte de unitate,

dar chiar şi acest gest este de mare folos.

De aceea, ai dreptate. Mã întrebi:

„De ce este îmbrãţişarea un instrument terapeutic atât de eficient?“

Da, este, şi este doar un gest.

Dacã este extrem de autentic –

dacã la el participã inclusiv inima – el devine un instrument magic,

un fel de miracol care poate transforma instantaneu întreaga situaţie.

Nu se pot spune prea multe despre acest gest,

dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le înţelegeţi este urmãtorul:

ideea cã un copil moare, iar în om se naşte adolescentul;

cã adolescentul moare, iar în el se naşte adultul tânãr;

cã şi acesta moare, iar în om se naşte adultul matur,

şi aşa maideparte – este greşitã

Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare.

Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat de alte experienţe,

de adolescenţã, apoi de tinereţe, de maturitate şi de bãtrâneţe,dar nu moare.

Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe straturi succesive.

Dacã decojeşti ceapa, vei descoperi în curând foile fragede din interior.

Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele.

Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacã pãtrunzi

adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent,

iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.

Îmbrãţişarea permite un asemenea contact.

Dacã îmbrãţişezi un om cu cãldurã, cu iubire,

dacã îmbrãţişarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de semnificaţie,

ci unul autentic, dacã inima ta participã la el,

intri imediat în contact cu copilul inocent din el.

Revenirea acestuia la suprafaţã reprezintã un act cu o

imensã valoare terapeuticã, întrucât inocenţa copilului

este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã.

Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a pãtruns niciodatã,

iar acest lucru este suficient pentru a declanşa procesul de vindecare

Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate,

debordeazã de atâta energie.

Regãsirea acestei energii este suficientã pentru a-l vindeca pe om.

Important este sã scoţi acest copil la luminã,

iar îmbrãţişarea este una din modalitãţile cele mai eficiente.

Autoanaliza este o cale mentalã; îmbrãţişarea este calea inimii.

Mintea inconstientă este cauza tuturor bolilor,

în timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri.

MULTUMESC ALEXANDRU PENTRU ACEST DAR MINUNAT PE CARE IL PUTEM DA SI NOI MAI DEPARTE PENTRU REAMINTIREA A CEEA CE CONTEAZA ATAT DE MULT SI CARE ESTE ATAT DE LA INDEMANA CUM NE SUNT SI ZAMBETELE...