Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)

Nemuritoare printre Nemuritori (chiar daca unii se mai cred muritori de rand)
Nemuritoare printre Nemuritori... Desavarsita printre Desavarsiti... Geniala printre Genii... Tacere din Liniste... Aduna duh de pace in sufetul tau si mii de insi se vor mantui in jurul tau ( Sf. Serafim de Sarov )

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Din cele invatate de la copiii pe care i-am adus pe lume...

Imi amintesc ca atunci cand eram de varsta copiilor mei apucasem deja sa am multe programe virusate la masina umana furnizate de familie, biserica, scoala si gradinita, de lume in general. Credeam ca viata este frumoasa, ca exista un Dumnezeu bun, atotputernic si smerit, iubitor si darnic, un fel de Mos Craciun mai mare. Apoi am aflat ca acest Dumnezeu iubeste conditionat, se arata doar celor buni si cuminti si nu intelegeam de ce nu il vedeam ca ma straduiam tare sa fiu cuminte si buna. Dupa ce am nascut prima fetita si a mai crescut ma intreba daca eu cred ca si bunicii ca exista Dumnezeu, ca ea nu crede dar nu vrea sa ii supere nici pe bunici nici pe mine. Atunci cand am avut aceasta mica discutie stateam in barc pe banca si ea alergase la mine de pe hinta sa imi spuna ceva... Intre timp prin clasa a VII-a l-am luat la rost pe Dumnezeu si i-am spus ca eu nu mai cred in El, in acea imagine pe care lumea se straduise sa o zideasca in mintea mea. Am cerut Adevarul asa cum Fiul Sau spusese pentru ca sa putem Fi liberi, de neincredere si sa cerem ca si cum am fi primit. Eram autentica pentru prima data de cand gandeam singura si nu inghiteam impresiile lumii. Nu mai credeam in El, nici ca fiind un barbat, un om in varsta si intelept, nici puterea absoluta, nici iubirea. Ceva era gresit asa cum constatase si Dana: ce fiinta iubitoare lasa sa se petreaca atata rautate in lume, minciuna, crime, accidente, boli si suferinte. Tocmai il vazuse pe tata chiniundu-se inainte sa moara de un cancer pancreatic la care am pompat in el chimioterapie... noi ne rugasem in toate bisericile, faceam mereu fapte bune si placute lui Dumnezeu si totusi din toata familia l-a luat pe cel mai bun si mai intelept si mai darnic. Nu mai intelegeam niciuna nimic. Am decis ca nu mai spunem nimanui dar ca eu nu ma supar si ma bucur ca imi spune ce crede. A mai trecut un timp si am nascut inca o fetita care se credea unicorn si ne intreba dar mai mult ca pentru toti cei din casa de ce am inchis-o in corp de femeie si se uita la corpul ei de fetita. Ca sa adoarma ii faceam un cornet de hartie si ii spuneam ca daca se culca si adoarme repede cand se va trezi va fi din nou unicorn, iar dimineata o trezeam iute ca sa ne imbracam sa nu intarziem la gradinita si ascundeam cornetul... La un moment dat a renuntat sa ne mai acuze si a acceptat adevarul ca eu nu stiu si nu inteleg in ce lume sau realitate paralele ea e Unicorn, nici cum a ajuns in burta mea - adica de unde a venit sufletelul ei si nici de ce, ca il Vom intreba pe Dumnezeu pana ne va raspunde si ii spuneam ca ma bucur de acest accident ca ne-am cunoscut si ca o iubesc asa cum ii iubesc oamenii pe copiii lor fara a sti detaliile pe care le vroia ea, nu ca nu as fi fost si eu curioasa de unde a luat Dumnezeu sau Universul sufletul meu sau ceea ce reprezinta viata ce anima corpul meu. Nici ea nu credea in Dumnezeusi cand incercam sa o conving ca ne aude rugaciunile si le implineste cand poate, aveam impresia ca este un fel de fiinta super inteleapta care se uita cu compasiune la o biata fiinta cu constiinta la nivel de cresa. Gravida cu ele aveam in jurul corpului si vedeam niste campuri energetice ca un fel de cocon care ma inconjura si mergand pe strada lumea se lovea de cocon si se intorcea sa isi ceara scuze ca s-au izbit de o gravida dar ei nici nu ma atinsesera. Ma minunam de toate cate mi se intamplau. Am simtit din prima clipa cand am aflat ca sunt gravida sa vorbesc cu fiintele pe care le purtam in mine ca si cu oameni mari inca mai intelepti decat mine.  imi aminteau de cei 24 de batrani cu care ma sfatuiam in mintea mea cand eram copil mic si care ma invatau multe lucruri minunate despre lumea in care venisem. De cate ori incercam sa vorbesc despre acea lume pe care o vedeam  mi se spunea ca nu exista si sa nu mai mint ca lumea ma va evita si atunci am inceput sa traiesc in lumea mea in taina ca ei nu intelegeau. Doar tata ma asculta cu atentie si imi spunea sa invat repede sa scriu si sa citesc ca sa imi poata da de citit despre zeii de care vorbeam eu, mai ales despre Kali, ca Fiinta teribil de constienta si corecta in raport cu starile supusilor, cu Zalmoxe si zeul cu piele si sange albastru. Am fost foarte socata cand mi s-a luat sange si am zis ca nu poate fi al meu ca al meu e albastru nu rosu foarte inchis spre negru. Atunci am inteles ca in lumea de aici nu sunt ca si in vis. Dana imi spunea in spital cand era micuta ca se asteptase sa vada sangele albastru cand i-au pus perfuzie si era ingrozita de sangele rosu care i se scurgea in seringa pentru analize. Era ca si cum eram in corpuri gresite, ca si cum in amintirile noaste la un moment dat avusesem sangele albastru iar acum se comisese o greseala. Am decis sa vad ce se petrecuse, sa ii observ si pe altii si am constatat ca aveau sangele rosu, mai deschis cu mult dar rosu. Si Dana avea sangele extrem de inchis la culoare, dar nici pe departe albastru. Cand am inteles ca fiinta din oglinda la care ii spuneau Crina eram eu am fost tare socata ca Eu imi aminteam de mine si asteptam sa ma vad ca avand pielea si parul de aur si nu se potrivea nici marimea animalutului pui de om ce eram. Ce se intamplase oare cu Mine. Parca gresisem aeroportul si avionul. Am decis sa OBSERV lumea si realitatea asta cu care aveam de a face. Invatam cu aviditate tot ce se putea invata, ma straduiam sa inteleg cat mai bine totul. La un moment dat ai mei imi dadeau ceva pilule de uitat ca asa primisera sfaturi de la ceva nene doctor si eu nu vroiam sa uit asa cum credea nenea ca nu am inteles ca mi se va intampla. Nu vroiam sa uit nimic. Imi repetam in minte viata pe care mi-o aminteam, fiecare zi cu detaliile ei, scriam jurnale, doar sa nu cumva sa uit.       
Aveam senzatia ca pentru cei din jur eram destul de mediocra: de mica nu putusem sta cu fundul intre picioare pe podea ca avusesem luxatie congenitala pe articulatiile coxofemurale si de umblat umblam rau, dizgratios, ca o paiata. Evident ca nu puteam face balet asa cum visase mama dar a prins-o pe Dana si pana la spectacolul la care a venit primarul ca in visele mamei nu a lasat-o sa renunte la balet, la fel cum ceilalti bunici au fost tare fericiti cand a luat locul I la nationalele de atletism dupa care implinind visele altora a renuntat. la fel am renuntat si eu la medicina si chimie care erau visele mamei respectiv tatalui, ceva ce ei ar fi dorit dar nu se simteau capabili sa le obtina.
Am invatat de la Dana sa imi opresc mintea si sa fiu atenta la ce ma gandesc pentru ca, gandurile mele structureaza realitatea si mai ales cum frica da putere unei realitati pe care nu o doresc... am invatat sa imi abnadonez frica si sa ma directionez spre ceea ce imi doresc, si asta doar o clipa, dupa care sa las dorinta libera in univers ca se va indeplini instantaneu. De cate ori am reusit asa cum mi-a aratat practic ca se poate, am obtinut ceea ce imi dadusem voie sa obtin. Ea schimbase fractura de femur a surorii ei in femur sanatos pentru ca nu stia ca atunci cand Elisara, surioara, a cazut pe lacul inghetat avea mobilitate anormala la nivelul copsei dar imi vazuse fata desfigurata de groaza medicului ce lucrase suficienti ani in ortopedie si care isi vedea copilul accidentat si cu tije si cu suruburi sau placi...o clipa am vizualizat dezastrul si calvarul prin care am fi urmat sa trecem, doar atat si Dana m-a scuturat pentru o viata spunndu-mi sa fiu atenta la ce ma gandesc ca eu scriu in acea clipa viitorul, iar prin exemplul acela in care eu mi-am golit complet mintea de mama si de medic, a facut fractura si urletele micutei sa dispara fara urma, apoi cand Dana a fost accidentata foarte grav sub ochii mei si catapultata ca o papusa de carpa intr-o clipa am sters tot ce ar fi putut pati conform scenariilor medicului cu practica lunga de urgente stiind doar ca o vreau santoasa si lasand voia mea in voia universului si asa s-a ridicat de jos intreaga fara o zgarietura...
Am invatat de la copii sa privesc natura si totul cu acea curiozitate specifica lor, sa iau totul ca si cum acum as privi prima data, cu privirea libera de etichete, de idei preconcepute, de asteptari si atasamente. Atunci cand copiii se joaca sau mananca un mar sunt complet absorbiti in ceea ce fac, am invatat si asta si sunt complet acolo atunci cand fac consiliere sau mananc sau inot sau gandesc. A fi total prezent in ceea ce faci iti permite sa obtii detalii sau precizie sau sa inveti mai mult decat daca am fi distrasi de preconceptii sau asteptari... E ca un fel de a fi atent ca se striga catalogul si ai de raspuns: aici, prezent.
Am invatat de la copii sa zambesc si sa rad mai mult, sa cant si sa dansez din nou ca si cum nu ar auzi sau nu m-ar vedea nimeni care sa ma judece, sa ma ridiculizeze, sa fie deranjat sau ca si cum as fi o stea, ceea ce si suntem in lumea noastra speciala, cu oameni speciali pe care noi i-am introdus in ea.
Am invatat sa plang daca ceva sau cineva imi incalca libertatea, dar am invatat totodata sa nu port pica ci sa iau lucrurile asa cum sunt, sa ii iubesc si sa ii accept pe oameni asa cum sunt pentru ceea ce sunt si sa nu incerc sa ii schimb. Copiii se cearta sau chiar se lovesc si maine sau dupa cateva minute sunt iar prieteni nedespartiti si am invatat de la ei sa iert si sa uit dar sa invat din experientele de viata. Am invatat sa mor si sa renasc din propria cenusa ca un phoenix, eliberand din mine identitati sau jocuri de rol care nu se mai potrivesc actualelor mele nevoi
Multumesc tuturor copiilor nostri interiori si exteriori pentru contributiile lor constiente sau inconstiente la ceea ce suntem...





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.