Iar despre albirea si recolorarea parului...

Am copiat aici comentariul pe care l-am pus pe grupul de NMG :) cu cateva adaugiri. Pe grup mai era mai era cineva care avea bunica de 92 de ani fara par alb, si a mea bunica la aproape 95 e doar grizonata... dar spunem despre ei ca au trait alte vremuri, mai putin stresante. Poate ca s-au prins mai repede ca nu pot fi separati de nimeni si nimic si mukti traiau dupa sloganul "Dumnezeu a dat, tot El a luat". Si nu te pui cu Tati (Tatal Ceresc)!

...am avut mult par alb, nu ajunsesm chiar alba :) nu ca ar fi fost o problema si nici ca ar fi fost imposibil la 30 de ani lucrand in clinica si fiind perfectionista, divortata, cu copiii crescuti de mama, tata murise si medicul din mine nu il putuse scapa de cancer, ma simteam vinovata ca l-am semiobligat pe tata sa bage chimioterapie si radioterapie desi nu vroia de buna voie, dar cum mai puteam sa fiu medic daca tocmai el nu respecta protocoalele medicale.

Am descoperit programul de separare, desi nu il numeam in mod constient asa, il resimteam ca atare dar nu formulam lucrurile ca atare, fara sa stiu ca de acea anumita separare e vorba, insa mi am dorit sa rezolv aceasta albire precoce ca stiam ca mintea mea contribuie cu ceva ca sa apara.

Si asa cum va tot zic vedeti ce deserviciu va face ceva ce vreti sa schimbati si ce serviciu va face in acelasi timp. Ma facea mai inteleapta si m-ar fi separat de momentele in care eram privita ca o fetita nu ca un DOCTOR. am incetat sa mai fiu deranjata de prezenta parului alb si l-am acceptat ceea ce a facut sa nu mai alimentez cu un alt conflict de separare o noua albire. Stiam ca atunci cand nu va mai exista nici un motiv care sa sustina albirea nu isi va mai avea rostul si se va recolora.

Cu ce contribuiam erau motivele pentru care aparuse si intretineam albirea prin energia investita in deranj. Cum eram si sunt pro par natural, nu acceptam ideea de a imi vopsi parul care mi se parea o otravire a pielii si scalpului, atat de aproape de creier  :))  si as fi acceptat albirea daca nu reuseam sa ma prind mai degraba decat vopsirea si smulgerea.

Recunosc ca la un moment dat, chiar la inceputul aparitiei firelor albe, am smuls la ele vreo doua luni, insa vazand ca ritmul in care apareau depasea nivelul de confort la smulgere fara teama de a cheli :) am incetat sa investesc timp si atentie si am devenit atenta la motivele pentru care as avea nevoie de par alb :)

Perfectionismul si studierea tehnicilor de manipulare m-au ajutat atunci sa il determin pe tata sa faca cum vroiam eu. Sa respect protocoale si sa moara otravit in multiple organe vitale. Atata stiam. Atunci. Acum ii ajut pe oameni sa constientizeze ce ii tulbura si de ce si cum sa iasa din hatisurile mintii... Atunci eram un pachet de tensiuni, de nevoi de validare si nu reuseam sa fac foarte bine lucrurile care nu trebuiau facute deloc, desi ma straduiam! :))

Intre timp m-am relaxat, am inteles ca nici daca voi avea par alb si voi sta de vorba cu pacientii nu vor considera ca i-a vazut medicul. Medicul in mintea lor nu sta de vorba cu tine. Pozitia DOCTORului de pe piedestalul din mintile oamenilor nu ii da voie sa ajunga la sufletele oamenilor, cum ar putea fi interesat de povestile lor, de vietile lor, de unde sa mai aiba si timp sa iti explice ce se petrece cu tine si sa nu faca o drama din analizele tale... ca sa incaseze un plic gros :) doar vin la noi sa ii salvam.

Zicea Voltaire ca de fapt toata treaba medicului eate sa isi distreze pacientul pana isi face natura numarul! Ce tare era omul asta. Oare ar mai exista boli si bolnavi daca ar disparea angoasa si agonia pe care le vedem pe chipurile bolnavilor, apartinatorilor si adesea ale medicilor, care s-au erijat in rolul lui Dumnezeu si realizeaza ca de fapt interventiile lor sunt de multe ori frectie la picior de lemn. Nu stim sa spunem omului habar nu am cum sa te ajut sa te vindeci, nici de ce te -ai imbolnavit.

Speculam. Iti testam niste protocoale fiindca uneori in ciuda tratamentului medical pacientul a supravietuit si ne bazam pe faptu ca si tu ai putea fi Placebo, cum zice Joe Dispenza in cartea lui, si atunci poate ai sanse sa scapi de efectele directe si secundarea, adica tot directe :)

iar cand nu te mulezi pe tipar albesti ca mine moca, vrei sa te separi de ceva, eu de statultul de orice cadru medical le-ar fi trecut lor ca pot fi, dar nu MEDICUL INSUSI, doar invatasem atat pentru acest rol, il jucam foarte bine si vroiam sa ii ajut...

Intai m-am ajutat pe mine. M-am relaxat. Ce se schimba daca nu se prindeau din prima ca sunt eu, cea care vorbeste cu ei, cea care isi gasea timp sa ii asculte, medicul?
Se dadea o gaura in cer, imi pica coroana? Nu se intampla nimic! Corpul meu de durere s-a dizolvat pe acel aspect, imi placea ce faceam, iubeam oamenii, stiam cat de speriata fusese mama in internarile ei cand nimeni nu ii spunea ce se petrece si ar fi dat orice pentru un verdict, o vorba, o frantura de explicatie, si astfel nevoia de validare a palit si ea.

Simteam sa fac in continuare ce faceam. Sa stau mai mult in salon decat in cabinet... Sa le descriu pe limba si intelegerea lor ce inseamna diagnosticul, ce tratament urmeaza sa li se aplice, adesea chirurgical, le descriam operatia, de ce se sta atata in sala, si lor si apartinatorilor, uneori mai speriati decat pacientul... imi placea acea versiune despre mine, ma simteam utila pentru altii chiar daca nu fusesem utila pentru tata in sensul obtinerii vindecarii lui...

Imi faceam doar bine treaba si ei se informau unul pe altul ca, acea care a stat de vorba cu ei si i-a intors pe toate partile in timpul examinarii, e medicul si atat.
Parul s-a recolorat. Nu ma mai simteam separata de statutul de medic facand in continuare acelasi lucru, dar cu alta atitudine :) e nevoie sa se vada ca separarea nu e reala, nimeni nu te poate separa de ceea ce esti.

Insa te poti separa singur de ceea ce iti imaginezi la un moment dat ca esti! Evident ce crezi ca ssi este o poveste pe care ti-o vinde mintea fiindca da bine la CV. Victima sau cuceritor sau salvator sau persecutor sau orice altceva ne gadila egoul, ne livreaza mintea pentru a obtine ce ne dorim.

La multi oameni cu par alb cu care am stat de vorba problema e legata de o dificultate in separarea de fiinte pe care le-au asumat in eul lor... al meu, deci parte din mine. Daca pleaca sau se schimba pleaca cu o parte din mine? Serios! Si atunci Tu, Cine Esti? Cine esti fara povestea ta de separare? Cine ai fost inainte ca aceasta sa fi aparut in viata ta? Nici tata la 56 de ani nu avea decat f f putine fire albe, mai degraba usor grizonate. Dar isi gestiona bine separarile :) spor la a va reinventa pe voi sau a stabili cine sunteti si pe cine ati integrat ca parte din mine, daca vreti par de nuanta voastra naturala.

Pe unii nu ii deranjeaza parul grizonat. Inclusiv acesta poate fi un conflict secundar de separare, ca si cel de aparitie a cicatricilor cheloide dupa ce zgandarim un cos de nenumarate ori, adica faza de rezolvare a unui alt conflict :)

cum conflict secundar de separare, pai te uiti la parul alb si te dispera ideea de a imbatrani, apropierea de degradare, de moarte, de batranete... si orice altceva va spune "rau" mintea despre parul TAU alb. Acest deranj, aceasta disperare din spatele parului alb este cea care face si a mult par alb sa apara.
Si trecand prin jonctiunea dermo epidermica e afectata si integritatea noastra de perceptiile noastre si ne trezim cu un conflict in vindecare suspendata. Nu mai simtim ca suntem intregi, parca ceva e stricat la noi, vede luae ca imbatranim, mai ales la femei.

Am intalnit multi barbati care imi spuneau ca au ales sa se desparta de o femeie la care au vazut par alb de teama ca se vor ramoli curand, iar alaturarea lor de una vopsita eficient sau chiar fara par alb ii facea sa se simta inca tineri. Infantila gandire, insa utila pana se vor intalni cu femei care sa le livreze aceeasi experienta, de a fi prea ramoliti sa mai umble o frumusete cu ei.

Asumarea varstei e o dovada de maturizare. Insa daca pe planeta noastra exista o singura fiinta umana care nu are parul alb la 90+ si nuarata ca moartea in vacanta inseamna ca si noi putem, doar ca ceva , adesea o intreaga tesatura de convingeri limitative ne impiedica sa fim sanatosi si nu epave umane degradate de timp.

Eu nu cred ca timpul ne degradeaza la 20, 30, 40, 50, ... 90... ci mintea, epuizata de sarcinile imposibile pe care i le dam.
In loc sa zicem da-mi Doamne si aia, si aia, si infinite alte "aceea" am putea sa incepe sa ii spunem Universului ca vrem sa ne ia si frica aceea, si mania, aceea si, tristetea aceea, sa ne invete sa le alchimizam si sa ne luam din ele puterea inapoi.

Sa nu uitam ca Suntem Copiii Tatalui Ceresc, mai inainte de a deveni un eu limitat sau impovarat de cate a asumat ca facand parte din al meu, deci din eu!

Dupa mine parul alb este o forma silentioasa si importanta care ne arata asemeni semnalizatorului de la frigider sau celui care face galagie cand las farurile pornite si plec din masina. Ele sunt puse acolo de Creatorul Masinii Umane sa ne avertizeze ca am lasat poarta mintii deschisa si au intrat programe virusate. Cum spunea Vulpuleius mult inainte de Cristos, "nu mai dati crezare minciunilor strabunilor vostri, ca ar trebui sa va degradati, sa imbatraniti, sa va imbolnaviti ca sa muriti. Voi nu ati fost facuti Suflete nemuritoare sa fiti bagati in carcase muritoare... Aceasta a fost doar o divagatie, o versiune a Jocului Cosmic, experimentarea mortii fizice si voi ati facut din ea versiunea unica. V-ati indepartat asa de tare de versiunea originala incat nu mai aveti starea care sa va puna alaturi de cei care stiu ca sunt si sunteti Nemuritori. "

Cum ne invata moartea sa traim!

Se aude in biserica: "A murit doamna Biro acum o saptamana si am inmormantat-o acum cateva zile! "
Cine era aceasta doamna care a plecat din lumea asta conteaza pentru cei care au cunoscut-o si iubit-o si respectat-o si dispretuit-o... pentru cei care au avut vreodata contact cu ea si pentru care viata sau moartea ei inseamna ceva...
Inseamna si pentru prietena mea Maria. Au fost vecine. In ultimele doua luni au murit 4 oameni de pe scara ei. Era destul de afectata. Locuind singura si trecand de 60 de ani, stii din experienta altor cunoscuti ca oricand poti fi gasit mort, in casa.
Ca doamna Biro.

De ce o afecteaza moartea doamnei Biro pe Maria?
E simplu. Fiindca ne proiectam in povestea celuilalt. Mi se poate intampla la fel si MIE.

Ce sunt eu? Cat a CONTAT VIATA MEA PENTRU CEILALTI?

Parerea mea este ca e punem intrebarile perfect directionate sa ne zgandarim corpul de durere, acea parte a fiintei noastre care stocheaza toate ranile, nu ca sa ne faca sa suferim ci ca sa ne avertizeze ca avem sansa minunata de a ne elibera si de aceasta rana de nedreptate, si de urmatoarea rana de umilinta, si de fiecare rana posibila pana la eliberarea finala si trirea constienta a vietii umane.

Dar nu ii plangem pe cei ce pleaca ci pe noi si soarta noastra umila. Daca am trai cu atitudinea ca suntem geniali, ca suntem fapturi divine care au o experienta umana, nu am ami lua atat de in serios drama umanitatii, bolile si moartea, alimentandu-le cu ce avem mai de pret: timpul, energia si viata noastra.

Unde se duce etentia noastra, acolo se duce si energia noastra.

Daca vrem sa o dam dintr-o depresie intr-o manie e simplu. Tot ce avem nevoie sa facem este sa dam putere realitatilor pe care nu le putem controla si sa alegem, adesea inconstient sa ne simtim neputinciosi in fata bolii si mortii. Odata privite ca sentinte suntem auto-condamnati la suferinta.

Cand ne revoltam ca o furtuna intr-un pahar cu apa, in loc sa vedem ca e o minunata oportunitate de a scapa de vechiul stoc de impuritati mentale de aversiune sau dorinta, fiindca aici are loc suferinta noastra, alimentam acel stoc de stferinta pana ne copleseste si ne dorim sa inceteze aceasta agonie fara sfarsit.

Sfarsitul agoniei este simplu. Vezi mania si depresia va pe niste musafiri. Orice emotie vine, sta un timp, apoi e inlocuita cu alta. La fel fiecare senzatie si fiecare gand. Nimic nu dureaza vesnic.

Doar pare sa fie asa, insa totul este schimbator, impermanent.

Viata pare sa fie pentru unii o insiruire de nefericiri.
De ce?
Pai e nefericire ca vreau ceva si nu pot obtine...
E nefericire ca nu vreau si nu pot scoate din viata mea...
E nefericire boala, durerea, accidentele...
E nefericire ca am in viata mea ceva bun si stiu ca nu va tine vesnic, sau imi este teama ca va disparea la un moment dat si nu imi permit sa ma bucur ca acum este traind clipa de clipa momentul disparitiei...
E nefericire daca nu vreau ceva neplacut ca batranetea sau degradarea psihica sau falimentul sau despartirea si desi inca nu se manifesta traim cu spaima ca se vor putea candva manifesta...

Daca ramanem in prezent constienti cand vin aspecte ale corpului durere, cum zice Tolle (dupa formularea mea, e o parte din noi identitatea de suferinta si maturizare) avem sansa sa experimentam nefericirea de care am fugit pana acum si sa o acceptam cu bucurie, deja se manifesta, si sa alegem sa nu ne mai simtim deranjati de prezenta ei.

Aceasta stare de a fi doar prezent, perfect constient si nu reactiv, determina ca acumularile de suferinta prin dorinta si aversiune sa se reduca, si fiecare clipa de prezenta este un moment minunat, de gratie, in care suntem cu capul deasupra apei.

Cand ne pierdem prezenta suntem din nou acoperiti de apele murdare ale suferintelor mintii umane. E nevoie de antrenament in a deveni prezenti clipa de clipa. Nu se face peste noapte. Dar cu blandete fata de noi reusim sa avem o clipa deasupra apei, apoi un minut, apoi un ceas si asa zilele noastre devin libere de mizeriile pe care ni le face mintea.

Nu doar doamna Biro a murit, ci si o parte din noi care mai traia in dulce delasare si ignoranta. Dar daca te trezesti si vezi diferit moartea celuilalt ca pe un nou moment in care sa apreciezi viata, chiar daca to se pare ca esti singur, in varsta, bolnav... exista intotdeauna cineva cu care sa te imprietenesti.

Prima fiinta prieten eati chiar tu. Cealalta parte din tine, cea constienta, cea puternica, cea care nu eticheteaza, nici evalueaza, nici reactioneaza. Cea care a devenit mica fiindca nu i-am dat putere, iar identitatea noastra de suferinta a crescut atat de mare incat Constiinta lui Pinocchio, nici nu se mai vede, nici nu se mai aude...

Iar omul isi spune lui insusi minciuni peste minciuni, despre greutatile si lipsurile vietii, despre condamnarea la suferinta. A uitat ca e suficient sa ii ceara Zanei, omul poate sa ii ceara lui Dumnezeu ca si cum deja ar fi primit, sa ne ajute sa ne trezim din acest vis urat si sa vedem viata din perspectiva plenitudinii, perfectiunii, desavarsirii si genialitatii sadite in noi de Creatorul Corpului si Mintii noastre.

Iar atunci cand vedem in jur suferinta si neputinta sa nu punem si noi un polonic de suferinta la situatia respectiva ci sa aducem prin noi insine sfintenia noastra, darul nostru de a ramane doar prezenti, centrati, aliniati in constiinta de sine, maturizati prin compasiune infinta si armonie si pace si simplitate si lumina adevarului.

Nu ne doare ce se petrece de fapt, ci perceptiile noastre despre ce se petrece.

Cand mi-a spus povestea in versiunea dramatica despre mortile de pe scara ei in asa scurt timp, prietena mea astepta atentie, mila, validare a corpului durere, insa am spus simplu si prezent "drum de lumina in pace si iubre si constiinta desavarsirii lor".

A zambit in timp ce ii curgea o lacrima din coltul ochilor.

"Ce simplu e. Nimic din toate astea nu conteaza... ce simplu e si ce simplu ar fi putut fi intotdeauna"

E simplu cand e simpku si esti prezent.
E complicat cand esti in mintea si devine iar simplu cand redevi prezent in aceasta clipa, aici acum, oricum ar fi ea, fara sa ii mai dai puterea sa te deranjeze.

Pacea si Fericirea Adevarata Fie cu Noi cu Toti, ca Unul!

Caz: Tumoare ovariana si ascita masiva

Chiar inainte de Pasti ma suna mijlocia dintre fetele pe care le-am adus pe lume si ma roaga sa ii cumpar ceva din Profi. Eram pe fuga. Oprisem in parcare si pe cand deschideam usa din spate sa aranjez rucsacul de cumparaturi parcheaza langa mine, foarte aproape de usa mea o masina din alt judet. Avea destul loc sa parcheze chiar si cu un loc mai incolo dar s-a super inchesuit in masina mea. Era loc cat sa deschizi o singura usa. M-am uitat la sofer. Am zis in gand "alegerea ta sa opresti langa mine o sa iasa cei din spate pe usa cealalta. Aranjam cumparaturile linistita si o femeie cu niste flacoane de Aloe in brate ma roaga sa las sa iasa o alta femeie care statea pe bancheta din spate a masinii parcate aparent mult prea aproape. Ma gandeam sa ii zic sa iasa pe dincolo ca are destul loc sau sa o mute, dar mi-am intors privirea si am VAZUT-O pe femeia care vroia sa iasa. Era evident dupa facies si provire ca avea Cancer.
Scurt: "bine bine universule, nici la profi nu pot sa merg, pe fuga sa nu dau de careva cu cancer si in ziua de Pasti. Bine, fie. Hai ca inchid usa si o las sa iasa sa isi mai salveze energia, ca pe partea cealalta a masinii ei, bancheta din spate era ocupata. "
Inchid usa sa deschida usa ei. Femeia zice " multumesc", eu "cu drag" in timp ce se ridica in reluare de pe bancheta strecurandu-se printre cele doua masini spre cealalta femeie. Am trecut pe partea cealalta a masinii sa aranjez de acolo ce puteam si sa folosesc eficient timpul pana iesea zana dintre masini si aveam loc sa imi termin de aranjat rucsacul.
Incep cele doua sa vorbeasca.

Am remarcat cat era de slaba, de palida, si abdomenul cu ascita. Ii spunea celeilalte cat de des isi scoate apa si ca se duce intr-un alt oras la un chirurg la ii scoata tumoarea. Puteam sa jur ca era vorba de un profesor de chirurgie care a scapat si el de cancer dupa ce am povestit cu el zile intregi, cand fugea la Cluj, insirate pe durata catorva luni. Ma manca limba si curiozitatea sa o intreb daca merge la El, dar m-am abtinut. "De ce am nevoie de validare ca simt la cine merge, si daca e asa sau ce diferenta face asta, ma trezesc ca Tantza in targ bagandu-ma in discutie". Cand am ajuns sa discut cu ea dupa cateva zile am aflat ca avea de la el si recomandarea de a sta de vorba cu mine. Hahahaha. Coincidente, sincronicitati. Femeia isi dorea sa ajunga sa vorbeasca cu mine. Care era probabilitatea sa ne intalnim in parcare la Profi si sa imi blocheze usa ca sa nu poata iesi fara sa o VAD.
Se tot uita la mine in timp ce vorbea cu cealalta, apoi o intreaba daca nu cumva sunt doamna aia de la televizor cu care i-a zis chirurgul sa se vada. Si ma intreaba: "Oare dvs sunteti... ?" Am zambit."... sunt ursul din padure nimerit la Profi Ne-intamplator!" Am intrerupt-o ca incepea sa imi spuna ca stie de mine de la un doctor si i-am zis ca sunt pe fuga, ca de obicei :)) si i-am dat nr de tel sa ma sune dupa Pasti.
M-a sunat si mi-a spus ca a vazut filmuletele, a cautat cauza de care zice Noua Medicina Germanica dar nu a existat nici un eveniment de atac care sa explice ascita sau chistul ovarian imens si nu a pierdut pe nimeni si nimic semnificativ in ultimii 1, 2, 5 ani.
Am luat-o de la zero.
- Care e relatia cu sotul? (Ca eu ma gandeam, ca daca abia ma miscam si parca sotul meu masina asa aproape de cineva, chiar cu partea mea, ii dadeam jar, dar o cred pe cuvant)
- Foarte buna, zicea ea.
- Cu copiii? Ai copii destul de mari care daca nu faci cum vor ei sa te cafteasca?
- Nu.
- Ne jucam doar cu ce pui pe masa...
- Va spun ca am cautat si nu am gasit nici o urma de violenta in familie.
- Atunci la jobul tau?
- Nu, nici la al sotului.
- ok. Cum zici tu. Dar copiii tai, practica ceva sporturi extreme, s-au batut grav cu cineva in ultimii doi ai si tu nu esti de acord cu sporturile violente.
- Oau. Acum doi ani baiatul meu a fost bautut de o fata la scoala si filmarea a fost pusa pe facebook iar ea a vazut asta abia dupa cateva luni cand a turbat de-a dreptul. A ajuns la inspectorat, a scos filmarea de pe facebook.
- Cat de tare a fost batut baiatul tau? Ce ai simtit pentru el? Ca ai putea sa il pierzi in orice situatie sau ca e rusinos sa fie batut de o fata, ca nu stie sa se bata si nu e adaptat la situatii de supravietuire in gasti de prieteni, care oricand pot sa o ia razna de la un pahar de bere sau vreo gagica... cat a durat situatia conflictuala pentru tine
- Si acum ma mai gandesc cu groaza la asta.
- Buna dimineata. Deci ai vreun motiv sa faci chist ovarian imens: copilul meu Baiat, devenibil barbat e batut bine de tot chiar si de o fata si mai vede asta si toata scoala si o droaie de prieteni ai lor, iar ea nu a fost anuntata si nici nu a putut sa il protejeze. Iar lichidul tau de ascita nu ii poate proteja lui organele vitale de loviturile nimanui. Doar ca tu nu ai facut diferenta dintre tine si baiatul tau, pe care la varsta lui mai crezi ca tu trebuie sa il protejezi.
- Solutii? Sa mergeti impreuna la psiholog, sau separat? Sa il dai la judo, alte arte martiale in care sa simti ca se va descurca in lupte de strada sau cu alti baieti? Ce ai de invatat de aici? Cum intelege biologicul tau ca nu mai are nevoie de chist ovarian si ascita? Tu ai solutiile...
- Am cateva idei...
- Pe langa idei am nevoie daca vrei sa lucrezi cu mine, la fel ca oricine lucreaza cu mine, sa iti faci jurnal, ai model pe blog, din care sa reiasa cum pui in aplicare solutiile tale pentru povestea asta pana cand nu te mai obsedeaza, astfel incat biologicul tau sa inteleaga ca nu poti fi mereu pas cu pas langa copiii tai, insa ii poti invata sa devina puternici, sa aiba incredere in ei, sa nu mai atraga astfel de situatii, sa nu te mai uiti la el ca la un copilas neajutorat, e un barbat in devenire si asta ceas de ceas este nevoie sa fie validata ca si solutie pentru biologicul tau. Altfel cimitirele sunt pline de oameni de neinlocuit, iar daca tu nu iti rezolvi memoriile luand din ele sursa de invatare si sesizare ca e nevoie sa se schimbe ceva in voata voastra sa nu se mai repete evenimentul, ca doar e de doi ani buni povestea si tu o mai porti cu tine, baiatul tau va trebui sa se descurce in viata fara tine. Cu siguranta prezenta ta in viata lui este foarte pretioasa. Cat de pretioasa esti tu pentru viata ta? Cat din 24 de ore mai platesti inconstient facturi acelui eveniment care e demult trecut? La ce parte de ego iti e greu sa renunti? Bietul de mine, cum mi s-a intamplat asa ceva? Prea mult bun simt al baiatului tau care nu a dat in fata si a preferat sa dea ea in el simtindu-se in siguranta si prea educat sa pocneasca o pitzi turbata? Frustrarea, imaginea personala pangarita de un baiat incapabil sa se lupte cu o fata?
Daca povestea asta era a unei prietene de-a tale cu baiatul ei ce i-ai recomanda sa faca daca ai sti ca a ajuns sa faca chist ovarian si ascita din aceasta cauza pe care nu a intregrat-o inca? Cum pui tu in practica aceste sfaturi? Cat de fezabila de pentru tine aceasta versiune?
- E fezabila.
- Eu te cred, doar ca juriul sunt celulele biologicului tau.
Investeste in tine timp si fa-ti jurnal, si mergi la psiholog cu tine si baiatul sa inveti si sa invatati sa gestionati eficient energia si emotiile, i-am recomandat o tabara de autoobservare si spiritualitate: vipassana, site-ul cu roata.
- Ce pot manca?
- Tot ce simti, inclusiv carne daca asta doresti, orice te face sa salivezi, fiindca biologicul tau este cel mai bun reper. El este deja de o viata cu tine si stie din ce alimente ai mancat vreodata si pe care le ai la dispozitie, cand are nevoie de ceva minerale, viamine sau hidratare, ce sa te faca sa poftesti ca sa isi refaca depozitele sau sa se readuca la linia de plutire si traire sanatoasa.

SPOR LA TREABA MINUNE!

Pentru cei care se tot gasesc sa comenteze ca iau bani pentru ce fac si ce fac cu ei, asta e inca un caz din cele zilnice facute ca munca patriotica, adica fara bani.
Unii sunt minunati, ultuiti, consternati ca este o clinica cu pacienti bogati ce imi aduce pacienti sau clienti cum spun ei, care sa ma plateasca 1500 euro pe ora. Oare de ce ar merita cineva atatia bani? Oau! bine ca nu va agitati ca pentru un fotbalist se platesc milioane de euro de catre cluburi ca sa fuga dupa o minge, sau ca televiziunile platesc oameni sa apara in diverse emisiuni si sa pozeze in drame fabricate de regizori, iar voua sa vi se para live, reale, sa va petreceti viata la acele emisiuni apoi pe facebook pe grupuri de discutii sa polemizati si ei sa isi faca audienta si sa va tina energia captiva si sa va fure timpul vietii fara sa va dati seama.
Cand e vorba de cineva care poate sa contribuie cu ceva ca viata, sanatatea unui om aflat in suferinta sa fie alinate si indreptate pe o linie de plutire si vindecare, ar trebui sa fie facute de doctori fara arginti. Posibil. Cu unii, si nu putini, fac si eu asa. Consider ca atunci cand e vorba de cineva care a trecut prin boala, ca mine, Oana Sorescu, Diana, Bogdan, Luminita si multi altii filmati sau nu, care pot ajuta la randul lor pe altii, daca isi dedica viata sa faca asta sa fie platiti, ca si ziua noastra are 24 de ore si nu veniti voi sa ne platiti cheltuielile, si in casele noastre apa, curentul, gazul, telefonul sunt tot pe factura. Evident ca stim ca atunci cand ajuti pe cei pe care unii ii exploateaza in mod oficial si organizat de sisteme asta deranjeaza si atunci se starnesc sa ii tina la distanta pe cei care ii ajuta pe oameni sa fie liberi de sisteme sau sa apeleze la sisteme si sa se vindece si pe interior. Atunci cand cineva ii ajuta cu adevarat sa invete sa traiasca liberi de conflicte si daca e cazul sa moara impacati cu ei si familiile, fara nebunie si dramoteci, stim sa devenim sacali. Apropo, din toate consilierile pentru care am primit peste 1000 de euro pe ora, doar pe una am folosit-o in scop personal, celelalte au fost redirectionate din fasa catre paduri, natura, centre de batrani, orfelinate ca si contributie a celor consiliati in resuscitarea Naturii pe care o afectam prin vibratiile si emotiile noastre disfunctionale si catre fratii nostri mai putin avantajati de soarta sa invete sa aiba parte de o viata mai fericita. Cei care din nou aleg ca banii de consiliere sa nu fie taxa si ii doneaza ca bani pentru proiecte umanitare catre bolnavi sunt liberi sa nu ma plateasca pe mine ci sa isi ajute semenii. Voi cei care latrati la cei care facem acte caritabile cat la suta din salariile, energia si timpul vostru le donati semenilor nevoiasi sau doar stiti sa latrati la luna?
Recunosc ca atunci cand traia tata si urma sa imi faca clinica de chirurgie cardiovasculara unde sa imi permit sa fac acte caritabile din plin si tot timpul, ii latram in mintea mea pe profii mei de la facultate, dupa ce am ajus din intamplare sa primesc de la unul din ei un numar de telefon scris pe spatele unui fluturas de salarii si am considerat ca e indecent cat primeste pentru ceea ce face respectand protocoale medicale :)))))
Cei care nu au ce face cu timpul lor vor continua sa latre cum zice Aslan, un bun prieten, in timp ce ursul trece, ca Natura nu se impiedica de latratul cainilor salbatici ca sa isi faca numarul.

Multumesc ca Existati! Va iubesc!