De la confuzie la clarificare

Autor: MARIA TIMUC -22 iunie 2011

"Confuzia este acea minunată stare care apare înaintea clarificării", spune Joe Vitale, un autor de succes, căruia-i este clară starea de confuzie, poate atât de clară, încât nu mai este percepută ca o problemă. Majoritatea oamenilor experimentează un pu­ternic disconfort, însoţit de stres, angoasă, chin, tulburare interioară şi de comportament în faţa unei stări de "confuzie". În faţa unei stări care-i spune omului "nu ştiu ce să fac, nu ştiu ce să simt, nu ştiu cum să mă descurc cu situaţia asta" sau îl determină să vorbească, să simtă şi să se comporte ciudat de la o clipă la alta, omul riscă să intre în panică. Starea de confuzie afectează capacitatea noastră de a lua decizii bune, afectează capa­citatea de concentrare, de focalizare asupra unei probleme, afectează somnul, dar şi toate funcţiile organismului atunci când stresul se prelungeşte. Starea de confuzie devine mai pu­ternică, mai bulversantă şi mai distructivă pentru că nu ştim ce este ea, de fapt, nu ştim de unde vine cu adevărat şi nu avem idee cum să ne descurcăm în faţa ei.

Starea de confuzie devine "mi­nunată", cum spune Joe Vitale, doar atunci când ştim că ea pregăteşte o clarificare la nivelul conştiinţei noastre. Noi cerem clarificări în multe privinţe, cerem adesea să ştim exact ce anume să facem, să spunem, cum anume să ne purtăm într-o situaţie de viaţă, cerem clarificare în privinţa unor decizii şi alegeri, dar... uităm asta. În schimb, conştiinţa noastră nu uită. Noi cerem clarificare şi ea apare, se întâmplă, iar atunci când elementele clarificatoare contrazic puternic credinţele şi convingerile noastre obişnuite, apare confuzia sau criza. Sentimentul că nu ştii nimic, senzaţia că nu înţelegi sau oscilaţia între înţelegerea clară pe moment şi neînţelegerea completă în următorul moment înseamnă criză. Fenomenul de "confuzie al conştiinţei", însoţit de stres, angoasă şi nelinişte persis­tentă, uneori apărute în relaţie cu situaţii de viaţă foarte precise, anunţă o presiune a clarificării. Starea este asemănătoare cu momentul în care se adună norii, devin tot mai violenţi, bate vântul, vine grindina, apare furtuna, pentru ca – după ce ea trece – albastrul cerului să fie mai clar, mai fru­mos, aerul mai curat şi verdele frun­zelor mai viu. Înaintea unui moment crucial de clarificare noi trăim – în mod obişnuit – o stare de con­fuzie. Trăim o criză a conştiinţei, o criză sufletească, mentală şi emo­ţională, care pregăteşte – în fapt – clarificarea.

A şti, pur şi simplu, că acest "koan psihologic" sau stare dificilă, stare de criză existenţială nu-i decât felul în care conştiinţa, Dumnezeu, Sinele, sau cum vrem să-i spunem, par să cureţe vechile noastre idei, concepţii şi percepţii despre o anumită stare de lucruri, pentru a ne pune în contact cu ceva nou, poate fi un instrument puternic de vindecare şi unul care ne poate feri de o criză prelungită şi de stresul însoţitor. A şti că ceea ce-i vechi în conştiinţă, în minte sau în suflet se purifică prin ceea ce numim "confuzie temporară" în­seamnă a accepta starea ca pe una firească, naturală şi, în acelaşi timp, a o depăşi mai vioi, mai repede şi cu mult mai puţine pierderi psiholo­gice, dar şi fiziologice pentru noi. Dacă nu ştim ce anume avem de făcut, de înţeles sau de spus într-o situaţie, dacă ne simţim chinuiţi, gândindu-ne continuu la ea, fără să avem o claritate în privinţa acţiunii, dacă ne simţim stresaţi din cale afară şi incapabili să ne concentrăm asupra unei soluţii, nu-i deloc recomandabil să luptăm cu starea de confuzie. Acceptarea noastră o ajută să plece mai repede. A şti că ea este o stare naturală a conştiinţei şi a accepta dificultăţile pe care le simţim sau le trăim pe moment înseamnă a deschide mai repede uşa clarificării. Cerul sufletului şi al minţii se face curat după ce trece furtuna. Iar în ce priveşte conştiinţa, claritatea ia locul discordiei lăuntrice, aşa încât uneori problema se rezolvă de la sine, alteori ne trezim din somn ştiind ce avem de făcut. Lucrurile devin clare, iar claritatea ne conduce ţintit către ceea ce este esenţial pentru noi în situaţia respectivă. Din pricina asta confuzia este o stare minunată; ea sesizează că avem ajutoare lăuntrice pentru rezolvarea unei probleme care ne frământă.

Ce am venit să fac pe Pământ?

Rareori ne punem această întrebare și aceasta deoarece nu ne puneam problema că ar mai putea exista viață și pe alte planete sau poate chiar alte vieți, dimensiuni paralele... 

Vedem tot mai des în ultimii ani contacte ale altor civilizații cu civilizația noastră, multe filme și documentare despre schelete, dezvăluiri ale unor oameni care au lucrat în spații unde au fost și sunt studiați extratereștrii și ne întrebăm de unde vin ei și cum o fi ceea ce ei numesc viață pe planeta lor.

Aflați în suferință sau boli sau dezamăgiri și plictiseală mare ne mai punem astfel de întrrebări și constatând că nu avem răspunsul satisfăcător, sau răspunsuri îi întrebăm pe alții, prietenii noștri care ne privesc mirați și ne întreabă ce ne-a apucat de punem astfel de întrebări. 

Toată lumea știe că ne naștem, creștem trecând prin faza scutece, învățat să vorbim, să mergem, școală, servici, căsătorie, aduce pe lume copii pe care îi crește cum poate sau cum îi ajută dumnezeu, îmbătrânire, senilitate, boli și apoi murim - poate nu chiar în această ordine și poate nu chiar toate etapele enumerate dar în mare cam cu asta se delectează omul pe pământ.

Dar nu am pomenit nimic despre emoțiile noastre, despre bucuriile vieții: o ciocolată, un film, o mașină, un avion, o casă, excursii, al treișpelea salar etc

Oare chiar TE IUBESC ? !

Deși unele din cele mai greu de spus cuvinte sunt TE IUBESC,  MULȚUMESC și  IARTĂ-MĂ,  ele, odată ce ne deprindem să le folosim riscă să se demonetizeze și să le folosim fără să aibă atașate de sunet stările noastre de sinceră EMOȚIE DE IUBIRE, DE RECUNOȘTINȚĂ, DE CĂINȚĂ - PĂRERE DE RĂU PRNTRU SUFERINȚA PRICINUITĂ CELUILALT; 

Dacă intrăm în profunzimea stării de iubire ceea ce facem de fapt nu este să îl iubim pe celălalt, pentru că de fapt nici nu îl cunoaștem cu adevărat pe celălalt; nu avem cum să îl cunoaștem decât în măsura în care ne cunoaștem pe noi înșine, iar dacă suntem sinceri pentru o clipă realizăm adevărul că NOI NU  NE CUNOAȘTEM PE NOI ÎNȘINE, ci trăim cu impresii în cap, iar ceea ce credem noi că suntem și cunoaștem sunt concepte despre noi pe care le-am asumat, le-am învățat de la cei din jur atunci când se refereau la noi sau comunicau cu noi; 

Mult mai dificil este să ajungem să facem distincția între EU și MINE; EU este acea parte indestructibilă, fără început și fără sfârșit, CONȘTIINȚĂ PURĂ=CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA, în timp ce MINE este o structură conceptuală, un corp de limbaj, o creație a lumii, o suită de etichete lipite pe un borcan, o interfață prin care interacționăm cu celelalte interfețe la fel de iluzorii ca noi înșine; 

Devenind observatori ai modului în care se structurează în noi infinitatea de biți de informație care ne bombardează în fiecare secundă, vom constata că imaginea noastră despre obiectele din jur care reflectă lumina, pe care suntem capabili să le vedem, această imagine, de fapt apare mai mică și răsturnată pe retină - în prima fază, după care ajunge ca influx nervos, adică sub formă de biocurenți, pe traseul nervului optic - propagat din aproape în aproape prin depolarizare de membrană neuronală, până la lobul occipital, într-o zonă de creier care se află în umezeală și întuneric total. Receptorii noștri care sunt conectarea noastră cu mediul înconjurător și cu celelalte ființe, preiau continuu din mediu semnale pe care le traduc în impulsuri nervoase codificate pe care le transmit creierului noastru de unde vine comanda pentru o adaptare eficientă, continuă în raport cu schimbările înregistrate în mediu...

Noi am ajuns să credem despre noi că suntem corpul nostru, emoțiile noastre, mintea și gândurile noastre, posesiunile noastre materiale și informațiile noastre, doar că am pierdut din vedere faptul că nu noi ne-am creat pe noi ci lumea, începând cu părinții noștrii de la care, pe lângă moștenirea genetică a unor programe biologice de predispoziție la anumite boli noi am moștenit și deprins tipare, patternuri comportamentale și tipare de atitudini emoționale; odată deprinse ele devin parte din carnea noastră, se află setate în memoria noastră celulară, și mai precis în memoria noastră electronică, adică fiecare electron al fiecărui atom știe despre fiecare experiență a noastră și despre fiecare experiență care a avut loc în toată Creația văzută și nevăzută, fiindcă în Multivers totul se transmite holografic, fiind cu toții conectați la Banca Universală de Date, de unde descărcăm informații peste informații, din care le procesăm pe cele adaptative la mediul intern și extern, pe acelea care ne asigură supreviețuirea corpului fizic și supraviețuirea egoului fals.

Din această identitate preprogramată și adictivă la suferință prin doparea cu mituri despre iubire-sacrificiu-suferință (vezi Tristan și Izolda, Romeo și Julieta etc) spunem TE IUBESC unui alt eu fals, unui alt pachet de măști, la fel de iluzoriu ca noi înșine, care alege să se simtă bine la auzul cuvintelor așteptate pentru a-i valida accesul la ceea ce avea în agenda secretă, accesul la obiectul gândului ascuns în spatele măștilor. Urmează tortura lui demonstrează-mi că mă iubești, nu doar mi-o spune. Adică pentru mine când îmi spui că ma iubești înțeleg că... urmează cele cinci limbaje în care iubim și înțelegem că suntem iubiți: timp acordat, încredere, atingere umană, servicii și cadouri...

Atunci când reușim să avem starea de recunoștință pentru prezența celuilalt și a celorlalți în viața noastră, când conștientizăm că facem de 10 la puterea 22 ori pe secundă transfer complet de ființă cu tot ce există, un fel total de a face dragoste - lipsit de eticheta de rușine sau de păcat, atunci nu vom mai tânji după o bucată de carne din trupul celuilalt, iar a face dragoste este teribil de divin și totodată firesc, sexul nu mai este un mod de manipulare între parteneri ci o modalitate de bucurie de prezența celuilalt lângă tine, fără să conteze cât durează actul în sine sau relația respectivă, liberi de așteptări și totuși având toate șansele să rămână împreună mereu, realegându-se unul pe altul pentru una sau mai multe vieți, chiar până la sfârșitul veacurilor.

Acel TE este în esență un fals deoarece noi nu avem cum să îi ceva, indiferent ce (iubi, urî, ierta) pe ceilalți, ci totul se petrece în noi înșine; IUBESC este de fapt starea de bucurie, de fericire care se naște în noi atunci când în mintea noastră apare amintirea, imaginea Obiectului Iubirii, sau îi auzim vocea, sau îi vedem chipul, sau îi simțim mirosul, sau îi percepem gustul, sau îi atingem corpul, dar aceste senzații au loc în capul nostru, deși noi zicem că îl atingem cu organele noastre de simț. E adevărat însă că emoțiile noastre, starile noastre se înregistrează în Banca de Date Universală, și în funcție de ce stări livrăm din alea primim înmiit, că deh, asta este Domnul a zis ca dacă noi facem un pas spre el el face o mie spre noi , adică dacă noi creem în noi iubire cu lingurița o primim cu polonicul, dar dacă dăm cu găleata gânduri ascunse dincolo de cuvinte frumoase și Multiversul ne trăznește proporțional multiplicat cu o mie ceea ce am dat de fapt, adică ceea ce suntem nu ceea ce vrem să obținem prin teatrul nostru...

Deși spunem TE IUBESC, oare este chiar așa? Cum se împacă iubirea noastră cu faptul că ne străduim din răsputeri să îl schimbăm pe celălalt câte un pic așa prin părțile esențiale, adică vrem doar să controlăm ce gândește, doar ce mai spune și doar ce mai face celălalt, doar atâta, și astea tot din iubire pentru ființa dragă. Avem tendința să credem că noi știm mai bine ce este ceea ce au ei nevoie să fie, să aibă, să știe, să facă, doar că pierdem din vedere faptul că ei nu sunt pe lumea aceasta pentru a fi niște servitori ai nevoilor noastre, ci sunt aici pentru ei înșiși. Of Of Of și noi care credeam că: dimineața iubita este a jobului-dupăamiezile, serile și nopțile este a mea; marțea e al meu... Asta face ca marți am nu am chef de el tre sa fiu cu el, Nu Nu Nu; mare nebunie mare deoarece așa ne semnăm condamnarea la a ne nega ceea ce sințim, ceea ce suntem prin senzațiile și stările noastre. Partea sinistră a poveștii este că viața este ceea ce ni se întâmplă în timp ce noi ne facem planuri. Avem un deosebit de dezvoltat simț al proprietății asupra celuilalt, un celălalt căruia îi place teribil să aparțină cuiva, să nu cumva să fie al nimănui (și totuși al său și al lumii întregi ca disponibilitate de a iubi prezența și diversitatea Vieții prin ea însăși), am creat ritualuri care să ne țină împreună cu celălalt: ziua noastră din săptămână, ziua noastră din an îngrădindu-ne libertatea de a ne aparține nouă și a alege să fim împreună toate zilele din săptămână și din an, deoarece celălalt a devenit din ființă vie o bifă în agenda noastră, care devine o datorie, o obligație, o corvoadă...

De fapt îmi dau seama că de fapt nici eu nu te iubesc și nici tu nu mă iubești! Și eu și tu doar iubim! Asta este atât de eliberator pentru noi toți pentru că avem posibilitatea să ne luăm puterea înapoi și să le-o returnăm celorlalți pe a lor, pricepând în adâncul nostru că avem cu toții libertatea de a fii ceea ce alegem să fim, doar că am ajuns puțin suspendați... Nouă nu ne este de fapt frică să nu murim singuri, nici să nu fim singuri că am murit de o grămadă de ori, și singuri suntem cu noi chiar înconjurați de mase de oameni și ființe, de fapt ne temem teribil să trăim, să ne ascultăm intuiția, să permitem simțirea celuilalt în Eu golit de Mine. De ce? Ca să nu fim judecați, etichetați și izolați, în mintea noastră de dresajele care sunt setate în mințile celorlale euri false numite în mod greșit Oameni și să nu cumva să devenim posedați de ceilalți prin vampirism energetic... ca e la modă. Of Of Of câte programe mai putem instala numai ca să nu trăim Realitatea din noi înșine și să mai avem motive să ne jucăm în curțile celorlalți, cu jucăriile celorlalți pe care îi percepem ca agresori, victime sau vinovați pentru ceea ce suntem.

Iubind ceea ce suntem atragem din Multivers iubire, acceptare, încredere, respect, înțelegere, armonie, iar viața noastră este o continuă rugăciune, o premanentă stare sufletească de recunoștință pentru Viața noastră și pentru prezența tuturor celorlalți în ea, ca modalitate de Autocunoaștere prin Oglindirea noastră în Ei, în perfecțiunea lor, în Adevărul Ființei lor. 
IUBESC
SUNT IUBIREA
MĂ IUBESC FIIND ÎN TOATE ȘI ÎN TOT