1. Ea se trezea la 3 să creeze conținut gratuit și valoros pentru semeni, să mediteze o oră împărtășind meritele dobândite prin meditație cu toate ființele, să pregătească micul dejun, prânzul și cina, să alerge la piață să aducă tot ce era mai bun, să se pregătească pentru o zi de muncă fizică, în orice anotimp - că el avea nevoie de 3 mese pe zi și vroia ca ea să îl sprijine să construiască împreună o casă. El dormea până la 8-9-10, apoi când totul era aproape gata de plecare la locul zidirii împreună, el îi cerea ei, care avea lucrată aproape o zi de muncă plină, să se grăbească. Ea a mers la terapie. El a spus „de ce să vin, să îți dea ție dreptate”. Ea participa la cursuri, investea în educație și punea în practică compasiunea și altruismul, făcea lucrurile cu toată seriozitatea și responsabilitatea, cu voie bună și încredere în oameni. El a rămas la gelozie, critică și impresii de superioritate față de oricine ar fi venit să îi ajute. Iar într-o seară, după ce inima aproape îi cedase, pe patul de la urgențe, în timp ce medita, ea a înțeles: nu mai mergeau în aceeași direcție. Nu era rău. Doar că rămăsese acolo unde ei îi devenise prea strâmt, prea mult, prea el și nicăieri ea.
2. Schimbarea unuia scoate mereu în lumină stagnarea sau schimbarea celuilalt. Când unul se dezvoltă, iar celălalt se agață de „cum era înainte”, apare ruptura. Unul ascultă conferințe — celălalt TikTok. Unul planifică o călătorie într-o țară nouă, celălalt se plânge de prețurile din market și manevre politice. Și nu e vorba despre elitism. E despre direcție. El vrea ca ea să fie ”supusă” și să îi urmeze direcțiile, că așa zice Domnul, dar nu e dispus cum zice tot Domnul să o iubească ”cum a iubit Christos Biserica și să o poarte pe capul lui ca pe o coroană”. Acolo unde nu se întâlnesc viziunile despre viață, creștere, mai curând sau mai cu dez-nădejde, nu se vor mai întâlni nici privirile unuia către celălalt.
3. Adevărata despărțire se petrece în liniște. Tu vorbești — iar el nu te ascultă decât ca să aibă ocazia să folosească orice cuvânt împotriva ta. Tu ești inspirată — el dezinteresat. El râde la un videoclip, își face griji pentru viitor citind pe grupuri din care niciodată nimic nu se adeverește decât continua agitație, îngrijorare, mereu ceva de panică gratis, iar tu citești despre viitor, Adevăr și relații. Nu e nici o dramă. Dar trupul tace și dansul se oprește când fiecare ascultă altă muzică în relație. Încetezi să te mai întinzi spre el. Nu pentru că nu-l iubești. Ci pentru că lângă tine nu e inspirație sau sprijin. E doar repetare. Doar pretenții. Simți că ai dat tot și chiar mai mult decît aveai de oferit, de dragul lui uitaând de tine sau sperând că după ce rezervoarele lui de iubire vor fi pline, visele și nevoile lui împlinite va veni și rândul tău. Dar lângă tine nu mai e cineva cu care să mergi, ci cineva lângă care trebuie doar să rămâi sau poate chiar să îți frângi la nesfârși aripile.
4. Treptat, pas cu pas, ai încetat să te micșorezi pe tine ca să încapi în versiunea lui de tine. Poate au trecut deja câțiva ani sau zeci de ani. Taci — nu pentru că totul e în regulă, ci pentru că nu mai are sens. Oricum va spune: „Nu mă asculți niciodată!”. Și nu pentru că nu ai fi ascultat, ci pentru că ți-a ajuns să vorbească doar despre cât de mult ar trebui să te schimbi prin părțile esențiale, să încerce să te facă să apari în ochii altora ca fiind ceva greșit cu tine sau să pară că tu nu contribui cu nimic la tot ce ați zidit împreună și că nu îl apreciezi destul, fiindcă ar vrea să trăiești și să respiri doar pentru a-l preamări pe el și rezultatele muncii lui. Iar când realizează că mai greșește și el ca orice om, ar vrea ca tu să îl salvezi mereu de propria imagine și să îl faci să se simtă mai puțin rău, că nu procesează senzațiile neplăcute prea bine sau mai deloc. Decât să asculți iar o predică despre cât de nașpa sunt oamenii și nedreptatea din lume, te mobilizezi să îi crești imaginea de sine, sincer, bazat pe momentele lui bune, până când e din nou bine. Nu e niciodată interesat de nevoile sau visele tale, iar dacă îndrăznești să îi arăți versiunea ta despre ce te doare și ceea ce spui îi atinge egoul, te va face să simți că ești un monstru sau se va plânge de nedreptatea vieții. De Tine. Nu ai voie să câștigi mai mult ca el sau să ai mai multă școală, că i se șifonează egoul. Și în tine se stinge ceva. Încetezi să te mai minunezi. Nu te mai simți inspirată de prezența lui decât să nu mai respiri același aer cu el, să poți să ai destul spațiu și timp să analizezi unde duce direcția aceasta și unde vrei tu să te îndrepți și să ajungi. Când nu te mai minunezi, încetezi să mai dorești. Când nu mai dorești, începe trădarea interioară. Mai întâi față de tine. Apoi față de relație. Și continui să fii acolo, știind deja ca viața este schimbare și mișcare. Știi că tu ai plecat deja. Doar că nu cu pașii. Ritmurile s-au defazat atât de mult. Celălalt nu mai poate cuprinde ceea ce ești într-o îmbrățișare. Iar căldura vie a îmbrățișării tale el nu o mai simte.
5. Cel mai sincer lucru pe care îl poți spune este: „Tu nu ești obligat să te schimbi. Dar nici eu nu sunt obligată să rămân”. Relațiile nu sunt „pentru totdeauna”. Sunt „cât mergem în aceeași direcție”. Poți să mergi în ce direcție vrei sau să stai. Dar atunci nu mai avem cum să pășim prin viață împreună și să ne fim alături. Pentru că iubirea nu e doar un sentiment. E mișcare și inspirație. Iar iubirea fără mișcare, fără inspirație, se transformă în rutină, unde tu, cea adevărată, nu mai exiști.
Nu trădezi când alegi să mergi mai departe. Trădezi când rămâi acolo unde tu deja te-ai sfârșit.
Adaptare după un text de Nina Aseeva
