Ne plangem soarta sau gasim impreuna solutii pentru tratamente cu suflet si de calitate

Am citit, din nou, o poastare despre o mamica care era insarcinata cu primul copil, traia in starinatate, a venit in Romania sa faca nunta si incep contractii la 5 luni de sarcina. Are parte de un tratament tipic romanesc pe cinste, copiluta ii moare dupa doua ore de la nastere, datorita lipsei de dotari de la Focsani si a miserupismului si incompetentei cadrelor medicale care nu au sesizat pericolul si nu le-a trecut prin cap sa aduca un elicopter sa transfere gravida la un centru mai dotat. Sa nu uitam de filmul "Moartea domnului Lazarescu" plimbat de la o analiza la alta pana da coltul.
Postarea apare la mine pe perete distribuita de o buna prietena. Printre comentarii:
Spune Florentina: Din pacate am avut ocazia sa simt pe propria mea piele asta. Am avut cu ambii parinti, cu sotul ocazia sa stau prin spitale si este crunt. Modul in care sunt tratati pacientii si apartinatorii e uneori atat de inuman :( Cand intalnesti un om empatic, uman, binevoitor nu iti vine sa crezi :( Si cum zici, desi ar trebui ca asta sa fie exceptia de la regula, din pacate e printre rarele exceptii :( Nu o sa o uit niciodata pe d-na doctor Dina de la Gastro 3 Cluj, a fost unicul om care in lungul cosmar cu un pacient cu cancer (tatal meu) a fost empatica, mi-a explicat de fiecare data situatia, alternativele si a avut timpul si disponibilitatea sa puna o mana pe umarii mei pentru sustinere cand simteam ca ma prabusesc :| Cred ca ar trebui sa facem panou de onoare cu asemenea medici, poate ajuta la ceva

Am zis si eu ceva ca in sfarsit am realizat de ce nu mai simt sa citesc asa ceva:
E intresant ca de ani de zile doar postam situatii din clinici in care cei dragi noua si noi insine am trecut. Ne ajuta sa ne descarcam si atat? Asta o fi rostul? Ma intreb la ce ne serveste. La informare. Buna si asta. Solutii?! Eu m-am saturat de citit despre cum se abereaza cadrele medicale platite sa ne ajute sa trecem mai usor peste problemele de sanatate si ajungem sa murim. Stiu ca nu e intamplator, insa daca nu facem nimic nu suntem cu nimic mai buni. Mai ales daca ii judecam. Haideti sa fim schimbarea pe care parem ca vrem sa o vedem in lume. Haideti sa venim cu solutii, sa facem forumuri, grupuri si sa vedem cu ce putem contribui fiecare ca sa ceva sa fie raritate nu ordinea zilei! Haideti sa ii inspiram nu sa ii blamam! Haideti sa facem o casa de asigurari de sanatate alternativa, unde daca nu vrei tratamentul recomandat sa nu ti se anuleze asigurarea medicala platita o viata. Sa facem clinici unde sa fii sustinut sa intelegi ce se petrece cu tine, sa ai parte de oameni care au trecut pe acolo, prin boala si situatia ta. Altfel peste 100 de ani vom posta aceleasi cazuri, cu alti protagonisti. Asteptam ca generatiile urmatoare sa schimbe ceva. Si bunicii si parintii mei i-au asteptat o viata pe americani sa ne salveze! De cine, de ei insici, de lenea si ignoranta personala?
De ce facem asta? Ca nu ne doare destul. Ca suntem speriati de bombe unii, prea putin ma doare personal si mi se pare ca sunt singura contra sistemului... Am devenit un neam de infantili plangaciosi care asteapta sa le pupe mama ranile, ne consolam unii pe altii de la distanta, uneori mai dam niste bani la victimele sistemului medical si social si lucrurile continua la fel. Asta e ultima postare pe care o citesc in care doar sa ne plangem.
Ma stradui de ani buni sa fac o clinica alternativa. Sa gasesc solutii. Oi fi aberanta vrand casa de asigurari alternativa in care sa cotizam pentru noi si fiintele dragi ca sa avem unde ii duce pe cei dragi noua si pe noi insine: la cei trecuti prin boli, laa cei destul de maturi sa cuprinda suferinta, sa iti ridice temporar povara si sa ti-o dea inapo cand o poti duce, sa nu te mai simti singur si neinteles, sa nu ti se mai dea diagnostice bomba fara solutii sau cu solutii mortale pentru care te mai si obliga sa semnezi ca ti le asumi :) si sa nu mai fim obligati sa ne ducem noi si fiintele iubite la cei care trateaza ceva prin care nu au trecut si nu au cum intelege, cu protocoale despre care ei stiu si mai putin decat despre boala insasi.
Diferenta dintre ei si copii e costul al jucarii. Si cand eram mici ne jucam de-a doctorii si credeam ca a fi doctor inseamna sa scriu retete si sa operez. Intre timp am fost pacient si apartinator si AM CRESCUT cum a ajuns mama sa isi dea singura seama, cu greu e drept :) acum inteleg ca nimic nu se intampla decat la locul si la momentul potrivit si ca ii noi sta puterea de a schimba acele experiente cu care nu mai rezonam.
Daca ideea unei case de asigurari de sanatate alternative si cu suflet ar fi deplasata si nerealista nu mi-a zis nimeni, nici nu au venit vreunul cu solutii. Ne place sa ne plangem de mila. Buna si asta.
Am strans in anii de cand am inteles ce e cu boala si cum se vindeca, bani de caramele fata de nevoile reale, cu care am facut mai usoara viata victimelor limitelor sistemului medical. Nu e o solutie sa dai mancare cuiva care poate munci. Invata-l sa faca undita si sa isi prinda singur peste, da-i incredere ca poate muta muntii.

Eu mi-am gasit clinica in interior, ii invat si pe altii sa o gaseasca in ei, insa este cu adevarat nevoie si de clinici cu suflet, unde sa fi tratat cu repect si compasiune si profesionalism. Unde apartinatorii sa fie educati cum sa se poarte cu un bolnav... sa fim tratati asa cum ar vrea cei care se ocupa de noi sa fie tratati daca ar fi bolnavi... Nu doar la sf Nectarie unde nu mai au ce iti face... ca la ei ajungi ca pacient cand verdicul medical e de Cimitirol si Sicrivan, si din mila de ei insisi de fapt ca le e greu sa se vada pe ei in postura pacientului terminal cum le spunem medicaliceste, ii asista pe altii sa moara in liniste.

Cum ar fi sa facem centre de autocunostere si autovindecarea asistata nu doar de moarte asistata? Eu asta imi doresc si sunt schimbarea pe care vreau sa o vad in lume si in ceilalti eu!

Si apoi vazand replica cu panoul de onoare la Florentinei, panou pe care am ajuns si eu de multe ori si m-am frustrat ca eram un chip cioplit pe panou dar ce descoperisem bun ajungea pe hartii in dosare si nu in practica, O poza a unui om care nu a dus la schimbari si implementari de solutii, si asa mi-am mai urmat impulsul de a mai scrie ceva:
Panouri de onoare?!!! Cum ar fi sa facem un site cu medici de suflet, cu rezultatele lor, cu cazuri vindecate. Eu am inceput asta acum cativa ani, dar nu ma pricep nici la informatica asa de bine nici cu timpul nu stau f bine cu 4 prunci, nepot, si prieteni pe post de pacienti...
Am platit pe cineva sa se ocupe. O vreme. Apoi site-urile au fost sparte, virusate. E nevoie de o echipa, de un grup care sa se implice voluntar ca sa se implementeze ceva, nu de multi. Ca niciodata schimbarile nu au fost facute de mase ci de cativa care au stiut cum sa se adreseze maselor, cu blandete si fermitate, cu bunatate si claritate...

cand oamenii cred in ceva vor merge pana la capat. Deocamdata idolii lor sunt frica, lenea, confortul, noninterferenta, las sa faca altii... si de asta facem statui post mortem. Cata inteligenta! Sa aiba pasarile cerului pe ce sa se usureze!?

Dar de la maturitatea emotionala de sub 4 anisori a planetarilor umani ce altceva sa astepti sa faca? Nu e nevoie de toti oamenii la inceput ci de cativa capabili sa schimbe ceva. Eu nu ma mai las deranjata de astfel de cazuri. Am ales si aleg cum spunea Tolle in Un Pamant Nou sa ramna centrata in mine, total constienta si aliniata si lucrurile, cum spune Nisargadata Maharaj, in prezenta constiintei de sine, se aliniaza.

Multumesc ca existati!

Sotutia si schimbarea esti doar Tu!