CEL MAI LONGEVIV MEDIC PRACTICANT DIN LUME

DR. SHIGEAKI HINOHARA

Pe 4 octombrie 2014, medicul japonez Shigeaki Hinohara a împlinit 103 ani. Mănâncă foarte puțin, doarme 5 ore pe noapte, ține un blog și are o agendă foarte încărcată pentru următorii trei ani. Și-a manifestat întotdeauna dorința de a ajuta oamenii aflați în suferință și de-ai învăța și pe alții cum să facă acest lucru. De câte ori i s-a sugerat să iasă la pensie a refuzat, spunând că, atâta timp cât este în putere, va continua să-și aducă contribuția în cadrul societății.

În prezent, dr. Shigeaki Hinohara este cel mai longeviv medic practicant din lume. Din anul 1941 el își tratează pacienții la Spitalul Internațional St. Luke din Tokyo și ține cursuri la Colegiul St. Luke. După cel de-Al Doilea Război Mondial, dr. Hinohara și-a imaginat un spital și o școală medicală de înaltă clasă, răsărind din ruinele Tokyo-ului. Grație priceperii și spiritului său de pionier, el a contribuit substanțial la modernizarea acestor două instituții, aducându-le în topul celor de acest fel din Japonia. Chiar și astăzi el activează ca președinte al Consiliului reprezentanților acționarilor celor două instituții medicale. În anul 2005, împăratul i-a înmânat „Ordinul Cultural al Japoniei”.

De la vârsta de 75 de ani și până în prezent, dr. Hinohara a publicat în jur de 150 de cărți, între care cea intitulată „A trăi mult, a trăi bine” (Living Long, Living Good) s-a vândut în peste 1,2 milioane de exemplare. Ca fondator al mișcării „Noii vârstnici”, medicul îi sfătuiește pe oameni cum să trăiască o viață lungă și fericită, dovada că acest lucru este posibil fiind el însuși. Iată care este rețeta longevității și a sănătății, dezvăluită de acest medic remarcabil într-un interviu acordat acum câțiva ani revistei Japan Times:

 

«Energia vine din starea de bine, nu din a mânca și a dormi mult. Toți ne amintim cum, când eram copii, ne luam cu joaca, uitând adesea să mâncăm sau să dormim. Sunt convins că și ca adulți putem să păstrăm aceeași atitudine. E mai bine să nu ne stresăm corpul cu prea multe reguli fixe.

 

Toți oamenii care trăiesc mult, indiferent de rasă, naționalitate sau sex, au un lucru în comun: niciunul nu este supraponderal. Eu, la micul dejun beau o ceașcă de cafea, un pahar cu lapte și un suc de portocale, la care adaug o lingură de ulei de măsline. Uleiul de măsline este foarte bun pentru artere și îmi menține pielea sănătoasă. Masa de prânz constă din lapte și câteva fursecuri sau nimic, dacă sunt prea ocupat cu munca. La cină mănânc vegetale cu puțin pește și orez, iar de două ori pe săptămână mănânc câte 100 de grame de carne slabă.

 

Întotdeauna îmi planific dinainte ce voi face. În momentul de față, agenda mea e plină până în 2014. E vorba de cursuri, prelegeri, conferințe și munca în spital. Totuși, în 2016 mi-am propus să mă și distrez puțin: o să merg să asist la Jocurile Olimpice de la Tokyo.

 

După părerea mea, nimeni n-ar trebui să iasă la pensie, dar dacă altfel nu se poate, asta ar trebui să se întâmple cu mult mai târziu de 65 de ani. La noi, vârsta actuală de pensionare, care este de 65 de ani, a fost stabilită cu un secol în urmă, când speranța de viață în Japonia era de 68 de ani și pe atunci numai 125 de japonezi împliniseră vârsta de 100 de ani. Astăzi, femeile japoneze trăiesc în jur de 86 de ani, bărbații în jur de 80, iar în țară există 36.000 de centenari. Se estimează că în 20 de ani vom avea cam 50.000 de persoane cu vârsta peste 100 de ani.

 

Împărtășiți cu alții ceea ce știți. Eu țin sute de prelegeri pe an, unele pentru școlile elementare, altele pentru oamenii de afaceri. De obicei, vorbesc între 60 și 90 de minute stând în picioare, ca să mă mențin puternic.

 

Atunci când un medic vă recomandă să faceți un test sau o anumită operație, întrebați-l dacă i-ar recomanda aceeași procedură soției sau copilului său. Contrar credinței populare, doctorii nu pot vindeca pe toată lumea, așa că de ce să supui pacientul unui risc și unei suferințe inutile? Eu cred că muzica și terapia cu animale pot ajuta mai mult decât își imaginează doctorii. Ca să vă mențineți sănătoși, mergeți întotdeauna pe scări și cărați-vă singuri sacoșele. Eu urc câte două trepte o dată, ca să-mi pun mușchii în mișcare.

 

Durerea este un lucru misterios, iar distracția este cea mai bună cale să uiți de ea. Dacă pe un copil îl doare un dinte și începi să te joci cu el, uită imediat de durere. Spitalele ar trebui să le satisfacă pacienților nevoile de bază. Toți vrem să ne distrăm. La Spitalul St. Luke avem muzică, terapie cu animale și cursuri de artă.

 

Nu fiți obsedați de acumularea de lucruri materiale. Amintiți-vă că nu știți când veți părăsi această lume și nu puteți lua nimic cu voi acolo unde plecați.

 

Spitalele ar trebui să fie concepute și pregătite pentru dezastre majore și ar trebui să primească orice pacient care le apare la ușă. Noi am proiectat St. Luke în așa fel, încât să putem opera oriunde în incinta lui: în subsol, pe coridoare, în capelă. La vremea respectivă, multă lume m-a crezut nebun când a văzut că pregătesc spitalul pentru o catastrofă, dar pe 20 martie 1995, din păcate, s-a dovedit că am gândit corect. În ziua aceea, membrii cultului religios Aum Shinrikyu au lansat un atac terorist în metroul din Tokyo. Atunci am primit în spital 740 de victime, iar după numai două ore ne-am dat seama că ceea ce i-a afectat a fost gazul sarin. Din păcate, am pierdut o persoană, dar am salvat 739 de vieți.

 

Știința singură nu poate vindeca sau ajuta oamenii. Știința medicală ne tratează pe toți la fel, dar boala este individuală. Fiecare om este unic, iar boala lui este în legătură cu inima lui. Pentru a ști ce este boala și a-i ajuta pe oameni, medicii ar trebui să cunoască și alte arte, în afară de cea a vindecării fizice.

 

Viața e plină de neprevăzut. Pe 31 martie 1970, când aveam 59 de ani, m-am îmbarcat pentru un zbor de la Tokyo la Fukuoka. Mi-aduc aminte că era o dimineață frumoasă și însorită. În timp ce treceam pe lângă muntele Fuji, avionul a fost deturnat de Liga Comunistă Japoneză - Facțiunea Armata Roșie. Am petrecut următoarele patru zile legat de scaun, într-o temperatură de 40°C. Ca doctor, am privit totul ca pe un experiment și am fost uimit să constat cum corpul își încetinește funcțiile pe timp de criză.

 

Găsiți-vă un model de urmat și țintiți să realizați mai mult decât el. Tatăl meu a plecat în Statele Unite în anul 1900, ca să studieze la Universitatea Duke din Carolina de Nord. A fost pentru mine un pionier și un erou. Mai târziu, am descoperit și alte modele de urmat, iar când mă simt blocat, mă întreb ce-ar face aceștia ca să rezolve problema.

 

Să trăiești mult e un lucru minunat. Până la 60 de ani e simplu să muncești pentru familie și să-ți atingi niște scopuri. Dar în anii din urmă ar trebui să ne străduim să facem ceva și pentru societate. Eu, de la vârsta de 65 de ani lucrez ca voluntar – 18 ore pe săptămână – și mă bucur de fiecare minut folosit astfel.»