Conversații dătătoare de Viață vs Conversații (Sin)ucigașe

Buna, Minune!

Am scris această postare după ce mi-am dat seama că noi ne îmbolnăvim din felul în care ne reprezentăm în mintea noastră realitatea din jur sau din interiorul nostru. Adică ceea ce ne îmbolnăvește nu este ceea ce s-a întamplat ci ceea ce credem despre ceea ce s-a întamplat.

Fusesesm la pădure pentru prima dată cu niște prieteni și am mâncat ciuperci culese de ei. Eu aveam, până atunci, o frică existențială de ciuperci ”bolunde”, otrăvitoare și nu aveam în minte posibilitatea de a muri ci de a ”bolunzi”=a înnebuni dacă le mâncam.

Nu mă pricepeam deloc la ciuperci, nu făceam o diferență între ele, însă eram ”informată”, habar nu am de pe unde că: nici unele nu sunt ”bune” că sporii de la cele ”rele” zboară cu vântul pe sute de km și nicăieri nu ai cum găsi ciuperci ”bune” fără spori de la cele ”rele”, deci toate au devenit ”rele”.

Cum nu prea vorbeam și doar ascultam conversațiile din jur, am fost surprinsă să aflu că în ciuda a ceea ce știam EU despre ciuperci, adică exact conversația anterioară scrisă înclinat, ALȚII, nu o singură persoană ci mai MULȚI, aveau experiența ieșitului la pădure unde SAVURAU ciuperci pe grătar, ciuperci gătite la ceaun sub formă tocană cu puțin ulei, ceapă, fănă, lapte și smântână.

Nimeni nu vorbea de ciuperci otrăvitoare. eram vreo trei care am ales să nu le culegem și să îi lăsăm pe cunoscătorii. Doi dintre cei trei, un tip masiv și unul mai subțirel au ales să strângă lemne până se adunau ciupercile. Eu am mers alături de cunoscători să văd ce adună unii, ce adună alții.

Unii adunau iuțari, alții adunau ciuperci maro negricioase de pe rădăcinile copacilor, alții adunau ciuperci mari cărnoase, parcă se numeau hribi, iar unii căutau bureciori de ploaie și alte variante pe care nu mi le mai amintesc.

Spre surprinderea mea unii adunaseră să ducă și acasă să pună la frigider. Aveam o altă conversație în minte: dacă ciupercile stau la congelator de transformă în ciuperci și mai ”rele” că pătrund sporii în ele și ceva molecule din ele se transformă prin înghețare în molecule toxice pentru corp.

M-am gândit la întoarcerea să stau de vorbă despre informațiile ”mele” cu cea care părea după părerea mea ce mai cunoscătoare, fiindcă ceilalți o mai întrebau despre ciuperci pe care ei nu le cunoșteau.

Am prin curaj și i-am spus ce știam despre ciuperci, cât sunt de rele și periculoase și mi-a zis: dacă tu asta crezi, nu mânca... din experiența mea cei care au astfel de idei în cap, se simt rău după ce mănâncă ciuperci, deși nimeni altcineva dintre cei fără idei din astea nu are vreo problemă și am mâncat toți din aceeași oală.

M-am gândit că voi mânca porumb copt, cartofi copți cu unt și smântână, pâine rumenită la foc. Aveam ce mânca, deci urma să îi observ pe cei care vor mânca. Carnea nu îmi plăcea și nu o mai mâncam de peste 15 ani.

La locul unde se pregătea masa am stat de vorbă cu unul dintre băieții care fuseseră la adunat lemne și care nu se pricepea la identificat ciuperci bune și l-am întrebat dacă NU ÎI ESTE FRICĂ să mănânce ce aduncă alții.

Mi-a răspuns simplu AM ÎNCREDERE și mănânc ce adună alții, fiindă dacă cei care le culeg mănâncă și nu pățesc nimic din copilăria lor, iar alții au învățat pe parcurs să le recunoască pe cele bune și culeg bine ce culeg și tot nu a pățit nimeni nimic ȘTIU CĂ NU POT PĂȚI NIMIC.

Am ajuns să observ cum mă gândesc în capul meu că sunt singura prost informată și că în familia mea nu se consumă ciuperci din păduri, dar totuși mama când mergem la țară adună ciuperci de pruni și le gătește și ni le dă să le mâncăm foarte calmă și fără frica că am putea păți ceva. 

Cu toate acestea mama nu le mânca niciodată fiindcă spunea de fiecare dată când o întrebam de ce mănâncă altceva: mie ciupercile îmi cad greu la mațe și de aia nu le pot mânca, dar voi sunteți ca tată-to și nu sunteți sensibili la mațe și puteți mânca orice.

Ora mesei în tabără, toată lumea în jurul mâncării, așezați pe salteluțe răsucite sau pe butuci de lemn și fiecare își pune în farfurie ce dorea. Unii aveau în farfurie diverse cărnuri cu garnitură de tocană de ciuperci și cartofi copți, alții doar ciuperci cu cartofi, alții ciuperci coapte și tocană de ciuperci. În afară de mine și de tipul masiv care nu culesese ciuperci și adunase lemne, toată lumea consuma ciuperci.

L-am întrebat de ce nu mănâncă și mi-a spus: mi-e frică să nu nimerească la mine singura ciupercă otrăvitoare și să ajungă în comă la spital și apoi să moară. I-am spus că nici eu nu voi mânca fiindcă mi-e frică de ciuperci care pot produce ”nebunie”. A râs de mine și de ideea că există ciuperci ”bolunde”, fiindcă el nu auzise de așa ceva.

L-a auzit un tip de lângă el și a zis:  bă tu crezi că noi suntem inconștienți și că dacă ar fi o singură ciupercă care să poată să ne strice la burtă nu otrăvitoare am mânca vreunul. Ia de-aci și bagă și tu că nu știi ce pierzi.

Am prins curaj și mi-am pus tocană de ciuperci și 2 bucăți de ciuperci prăjite. Tipul solid s-a uitat la mine și a zis:  te riști să înnebunești mâncând ciuperci posibil”bolunde”?

M-am resetat, m-am trezit cmva ca dintr-un vis în care mi-au devenit clare CONVERSAȚIILE dintre noi, din mintea mea și am realizat cum rulăm uneori în mintea noastră și comunicăm cu alții prin Conversații dătătoare de viață, hrănitoare, conversații de putere și cum rulăm alteori Conversații sinucigașe sau ucigașe.


Cum era posibil ca despre un subiect atât de neutru în aparența ca și mâncarea să beneficiem prin educație de CONVERSAȚII atât de diferite, de opuse ca rezultat.

I-am răspuns cumva cu gura vorbind fără să fi pregătit un răspuns înainte, cu cuvinte care m-au uimit și pe mine: CORPUL MEU NU VA ÎNDRĂZNI SĂ REFUZE CE I-AM DAT DE MÂNCARE ȘI URMEAZĂ SĂ PROCESEZE DOAR CEEA CE ESTE BUN PENTRU MINE. ORICE ALTCEVA IDENTIFICĂ A FI INUTIL SAU RĂU PENTRU MINE IL VA ELIMINA DIN CORPUL MEU.

Vorbisem cu atâta siguranță, cu atâta încredere de mă minunam și eu de ce îmi ieșise pe gură. Prinsesem și mai multă liniște după discuția aceasta și am început să mă bucur de ciuperci și să savurez fiecare îmbucătură.

Eram conștientă de culori, de miros, de combinația dintre frunzele de pătrunjel tocate din tocana de ciuperci și de gustul îmbucăturilor doar cu ciupercă, de textura sosului, de textura ciupercilor, de gustul atât de îmbietor la a mesteca bine fiecare îmbucătură. Era un fel de orgasm al simțurilor care se întâlneau în cavitatea bucală.

Între timp tipului solid i-a pus celălalt o portție de tocană și câteva ciuperci prăjite. Îl vedeam cum mănâncă parcă cu groază, parcă cu silă. L-am întrebat: ce simți când bagi în tine ciuperci și de ce mănânci cu energia asta aiurea?Ori alegi să mănânci, ori nu îți bate joc de corpul tău cu starea asta de silă și groză că arăți ca un condamnat la moarte.

Am spus că tipa care e maestra ciupercilor mi-a spus și mie mai înainte: din experiența mea cei care au astfel de idei în cap, se simt rău după ce mănâncă ciuperci, deși nimeni altcineva dintre cei fără idei din astea nu are vreo problemă și am mâncat toți din aceeași oală. 

S-a uitat la mine cu ochii mari realizând că nu mai vrea să mănânce ciuperci. A mâncat carne și cartofi și salată de crudități. După o jumătate de oră a început să verse, îi mergea și burta. I-am dat ceva de diaree, a băut și nite cola și s-a simțit un pic mai bine, eu fiind cumva ”doctorul” trupei.

M-a întrebat dacă eu mă simt bine și i-am spus că mă simțeam excelent, doar sunt sensibilă la mirosul de vărsătură și un pic simt că îmi vine ceva înapoi, dar continui să vorbesc cu corpul meu că sunt încântată de ce am mâncat și să nu îndrăznească să scoată afară ceva doar pentru un miros de vărsătură.

A ales să plece din excursie cu o tipă care primise un telefon să se întoarcă acasă de urgență și el a spus că nu mai stă nici el că nu se simțea bine, amețea, nu mai avea poftă de mâncare, îl durea spatele și urina îî mirosea foarte urât.

Am aflat a doua zi că era la spital cu insuficiență renală acută. M-a rugat prietena lui să vorbesc cu el că eram cumva și psihologul trupei, că era destul să îi ascult și deja se simțeau acceptați cu orice le ieșea pe gură sau simțeau prin corp ca senzații intense de durere și parcă le dispărea suferința și se simțeau descărcați de poveri și dureri.

Unii credeam că am ceva puteri speciale :)) Nu aveam nici o putere specială, am descoperit mai târziu puterea ASCULTĂRII sincere. Eu nu simțeam că mă împovărau. Învățam de la ei enorm, aflasem prin ei despre conversațiile pe care le aveau alți oameni decât mine în capul lor, despre ei înșiși, despre ceilalți: părinți, prieteni, parteneri de cuplu, despre viață, despre senzațiile din corpul lor.

Eram fascinață de cât de diferit vedem viața și totul, parcă am fi extratereștrii și am fi trăit pe planete diferite și ne-am întâlnit pe pământ. Realizam că deși uneori foloseam aceleși cuvinte înțelegeau fiecare altceva din ele.

Pe drum avusese loc o discuție între cât de slabă sau de grasă era carnea cumpărată și cine greșise, cine avea dreptate, despre roșiile țuguiate careerau mai bune decât cele rotunde, alții erau de părere că nici unele nu se compară cu roșiile cărnoase, imense din grădina mamei mele pe care le adusesem de la țară sau roșiile micuțe și rotunde de un roșu aprins pe care ni le dăduse mama.

Când veneau la mine să îi ascult nu îmi cereau sfaturi că nu le dădeam, nu aveam cum să văd mai bine decât ei care trăiau acea experiență, iar soluțiile mele erau valabile pentru mine și era destul să vorbească, să știe că nu sunt judecați și că aveam încredere că Dumnezeu îi asciltă, îi vede și toate lucrurile la care se gândeau se vor rezolva în cel mai minunat fel pentru ei.

Mă inspirau soluțiile pe care aflam ulterior că le găsiseră prin faptul că se auziseră vorbind. Îmi spuneau chiar și cum se vede de la celălalt ceea ce de la ei se vede într-un fel și erau revoltați că cineva care gândește așa despre un lucru este în viața lor.

Îmi dădeam seama de rigiditățile cu care venim în a accepta punctele de vedere diferite ale celorlalți și nevoie cumva organică de a controla realitatea ca să fie cum ne-am obișnuit noi, cum ne este nouă familiar. Era uluitoare revolta față de ceva ce nu le era familiar. Am realizat câte idei fixe aveam și eu și le mulțumeam în gând că prin ei mă transformam și eu la nivel de gândire și abordare.

A fost eliberator faptul că am realizat că ceea ce pentru unii era o soluție, pentru alții era complet de neconceput. Acest fapt m-a forțat să înțeleg că viața îmi dă uneori ceva diferit decât aș crede eu că mi-ar fi mai bine și că e nevoie să învăț să trăiesc cu ceea ce am: părinții, familia sunt ceva care nu poate fi altfel, dar ține de mine cum aleg să îi văd.

Mi-am dat seama cât de greu îmi era și mie să iau decizii, cât de greu îmi era să renunț la anumite avantaje ale unei opțiuni și cât de nefericită mă simțeam dacă opțiunea pe care o alegeam nu avea și celelalte criterii de valoare la care eram nevoită să renunț fiindcă o opțiune nu conținea ce conținea cealaltă opțiune. Mă tormentam enorm când eram nevoită să aleg.

M-a ajutat o discuție cu un tip căruia îi era foarte ușor să aleagă, el dădea cu banul și făcea întotdeauna ce zicea alegerea care nimerise pe ban și era extrem de mulțumit cu ce îi venea din aceasta direcție. Am pus în aplicare datul cu banul și am realizat că la unele variante mi se duceau colțurile gurii în jos, la altele zâmbeam.

Mi-am tradus această experieță ca voia Ființei mele și mi-am propus să dau cu banul, iar dacă iese o variantă la care gura nu zâmbește să o fac pe cealaltă cu toată energia și să mi-o scot pe cealaltă din opțiuni și să imi spun că nu e pentru mine cel puțin nu acum.


Am mers la spital și l-am întrebat pe tipul solid ce au zis doctorii că are. Mi-a răspuns: mi s-au blocat rinichii de la otrăvire cu ciuperci. Auzind ce a zis tot ce am putut să îi spun tipului solid a fost: mi se pare ciudst cum tu care ești de două ori mai mare decât oricare din noi, că ești mult mai înalt și mai zdravăn, care doar ai gustat 2-3 gurițe din tocană și nu te-ai atins deloc de ciupercile prăjite, deci nu ai cum să fi nimerit ciuperca otrăvită, și ai primit în aceeași concentrație cu noi tocana de care abia te-ai atins, deci cantitativ în tine ar fi intrat o doză de otravă cât pentru un purece că alea au fiert un ceas la comun... eu nu cred că ai rinichii blocați de la ciuperci ci de la cap.

L-a pufnit râsul, a râs cam jumătate de oră fără să se poată opri, a intrat tatăl lui în salon, m-a întrebat ce are, i-am repetat discuția avută cu fiul lui, a început și tasu să râdă. După o jumătate de oră a zis că el se simte bine și pleacă acasă. Tatăl lui a zis că îl duce acasă doar dacă face pipi normal și cu urină normală la analize. A fost la WC, a făcut o sticlă de 600 ml urină clară, fără miros.

Eu am plecat. I-am lăsat să delibereze cu plecatul acasă. M-a sunat tatăl lui să îmi spună că i-am salvat fiul de la transplant renal și că îmi mulțumește. Nu am înțeles atunci de ce să îmi mulțumească mie, că nu era mare lucru ce vorbisem cu el.

Am realizat mai târziu cât de importante sunt conversațiile de claritate, câtă lumină aduc în întunericul unor conversații educate spre frică, boală, nebunie, moarte. E atât de simplu să ucidem prin ceea ce spunem sau să aducem lumină și claritate.

Îți doresc să ai parte de Conversații dătătoare de Viață și să renunți la celelalte conversații pentru a Crea Viața pe care ți-o Dorești!

Multumesc că Exiști! Te iubesc!
Dr Crina