Foto: Daily Mail
Jennifer şi-a sărutat fetiţa în vârstă de 14 luni, pentru a-şi lua adio de la ea. Doctorii spuneau că nu mai există nicio şansă ca ea să trăiască şi se pregăteau să o deconecteze de la aparatele ce o ţineau în viaţă. Fetiţa suferise de o formă gravă de meningită cu o lună în urmă, apoi rinichii îi cedaseră şi se afla în comă, dependentă de dializă şi conectată la un ventilator, scrie Daily Mail.
Mama rememorează momentul în care a sărutat-o de rămas-bun: "Doream să-i spun cât de mult am iubit-o, speram că mă putea auzi şi înţelege. Vorbeam cu ea ca şi cum nimic nu ar fi fost în neregulă, dar simţeam că delirez. Totul părea desprins de realitate. Am simţit căldura ei, i-am văzut culoarea din obraji. Ea mă privea ca un copil adormit", a povestit aceasta.
"Trecutul şi prezentul s-au contopit în acel moment. I-am spus cât de mândră am fost de ea, că a luptat atât de mult şi că se putea odihni acum. Şi m-am culcat lângă ea. Eram zăpăcită. Mi-au spus că va muri în acea dimineaţă, că vor opri aparatele pentru că nu va putea niciodată să respire de una singură. Am încercat să îmi spun că deja este departe, dar nu am putut să mă conving. Te agăţi de speranţă până în ultima clipă", a continuat ea.
Femeia hotărâse ca organele fiicei sale să fie donate pentru a ajuta alte vieţi: "Doctorii veniseră pentru organe. Deodată, au deconectat toate aparatele şi Alice era acolo, zăcând pe pat, în lumina aceea difuză. I-au dat morfină şi apoi am rămas doar noi, eu, Alice şi tatăl ei, Phil. Am sărutat-o pe micuţă. Era atât de caldă încât nu-mi imaginam că se pregăteşte să moară", a mai rememorat ea.
Ceea ce s-a întâmplat după aceea a fost un miracol. Alice nu a murit. Când au fost deconectate aparatele, pe 24 noiembrie 2010, fetiţa a început să respire singură.
"Toată lumea a început să ţipe şi să alerge de colo colo cu seringi şi aparate. Noi am fost duşi într-o altă încăpere. Eu şi Phil tăceam. Eram uluită, amorţită. Totul s-a întâmplat foarte repede. Simţeam că sunt undeva deasupra şi privesc de sus tot ce se întâmplă", povesteşte Jennifer
Acum, în vârstă de 3 ani şi jumătate, Alice merge la o şcoală specială, se joacă şi de curând a spus "Mama" pentru prima dată. Nu poate merge neajutată, dar acest lucru poate fi remediat. Problemele cu rinichii s-au ameliorat, iar Phil şi Jennifer o încurajează în fiecare zi pentru ca fata să înregistreze progrese în legătură cu alte probleme cauzate de boală.
"Când intrăm în camera ei, seara, şi o vedem cum doarme liniştită stăm nemişcaţi câteva clipe şi ne gândim cât de norocoşi suntem. Este micul nostru miracol", conchide Jennifer Lawson.
Povestea aceasta mi-a reamintit de o poveste in care eram mama unui copil de 5 ani care tocmai se inecase deoarece alunecase in apa si nu stia inota. Eu eram cu sora lui pe fundul bazinului inotand, cand nu i-am mai simtit prezenta. Stiind ca nu pleaca de langa mine ata cat sa nu il mai simt cand ma raportez la el, mi-a venit clar gandul ca se ineaca.
Ce s-a intamplat apoi a fost un moment in care imi venea sa strig dupa ajutor. Dar cine sa ma ajute? copilul se inecase...
Atunci am abandonat toata disperarea si am zis faca-se voia ta, daca asta este voia ta atunci oricum nu rezolv nimic disperandu-ma, urland, ma intrebam ce aveam de invatat de acolo...? eu imi soream de fapt ca el sa traiasca. Intrre timp ii faceam manevre de resuscitare... dupa 10 min a inceput sa isi revina, era albastru, inconstient, si in acel moment m-am conectat din nou la ce imi doresc de fapt... sa fie din nou ca inainte de acest incident si asa il vedem, razand, jucandu-se, inotand cu mine pe fundul bazinului...
Am invatat de aici ca detasarea totala de ceea ce nu vrei si focalizarea completa pe ceea ce vrei iti apropie acel ceva, ti-l faci cadou focalizandu-te pe imaginea a ceea ce doresti cat mai clara ca si cum deja ai fi primit.
L-am primit inapoi, nu am cuvinte suficiente care sa exprime recunostinta miracolului ca sunt in viata mea de cate ori ma uit la copiii mei, de fapt copii pe care i-am adus pe lume... ma bucur de fiecare clipa petrecuta alaturi de ei... le pretuiesc ca pe un dar minunat.... savurez fiecare clipa, ma stradui sa le respect libertatea, sa ii ajut atat cat imi sta in putinta fara a le da ajutorul care sa le ia din putere... ii iubesc, ii accepta asa cum sunt, ii respect, indiferent de ce aleg ei sa faca sau sa spuna sau sa simta fata de mine in diverse momente si de atunci relationam incredibile de bine. Am dobandit multa claritate in relatia cu ei, cu mine cu lumea ACCEPTAND...
M-A RUGAT LA UN MOMENT DAT SA II SUFLU AER IN GURITA CA ATUNCI CAND S-A NASCUT... nimeni in afara de noi doi nu stia ca ii suflasem aer ca nu respira si ca i-am decolabat usor plamanii si apoi a respirat singur... ca l-am tinut la piept si ca e ceva atat de special care ne uneste si asa nue ste doar viata ci mai ales moartea... am inceput ca sa inlocuiesc frica pe care oa veam ca moartea mi-i i-ar putea rapi si sa inteleg ca Tanatos, minunatul zeu al mortii nu face decat sa ii apropie, sa ma faca mai constienta la fiecare clipa pe care o traiam mecanic inainte s pe care acum nu am cuvinte destule sa descriu cat le apreciez
La fel cum Eros, zeul iubirii de partener si apropierea de Divin ma ajuta enorm, moartea ma ajuta sa ma eliberez de ignorarea conexiunii la tot ce exista si ma ajuta sa ma abandonez cat mai complet pentru a le face lor loc in mine, in toata fiinta si in inima mea... fiindca asta este ceea ce ma hraneste... insa cine sunt? CINE POT SA FIU ca sa ma hranesc cu iubire... UN OM PRINTRE OAMENI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.